Ţelul în viaţă

Domnul Olaru a avut un scop clar în via­ţă: să ajungă academician. Scenariul profesional al domnului Olaru s-a dovedit a fi unul perfect. Cu un amendament însă, care n-ar fi trebuit să conteze, dacă Olaru s-ar fi gândit şi la un al doilea scenariu, pentru anii de după ce-şi va fi atins ţelul.

Domnul Olaru a fost primit în Academie la 51 de ani. Poţi să spui foarte de­vre­me. Dar şi prea devreme. Pentru ţăranii deprinşi cu o recoltă pe an, un an cu două recolte poate fi un necaz. Aşa s-a simţit şi domnul Olaru, ca un ţăran care ar fi tre­bu­it să mai iasă o dată la câmp, s-o ia de la capăt, deşi în sinea sa se pregătise pentru o lungă recunoştinţă şi împlinire su­fle­tească. Academicienii vârstnici îl pri­veau strâmb şi-l ocoleau, pentru că nu ajun­sese ca ei membri titulari la 65 de ani. Iar academicieni mai tineri nu existau.

Reuşita în profesie e o investiţie. Din cauza fabuloasei sale cariere, dar şi a faptului că nu-şi arăta nici măcar cei 51 de ani, profesorul universitar Olaru a început să piardă din tot ce obţinuse muncind din greu până atunci: credibilitate, stimă, contracte de cercetare.

Nimeni nu ştie cum e bine să arate un academician, ca să inspire competenţă şi seriozitate, dar e sigur că un om de 70 de ani, cu barbă, păr alb şi un papion veştejit la gât, face, în toate mediile şi ocaziile, o impresie durabilă de ins realizat. Dacă va fi avut un scop în viaţă, spune lumea, apoi e clar că şi l-a atins. Nu vedeţi ce barbă şi ce păr alb are?!

Deşi din fire era calculat şi nu făcuse caz de succesele de până atunci, academicianul Olaru şi-a tipărit alte cărţi de vizită, pe care şi-a înşirat şi celelalte titluri, de academician, de membru onorific al mai multor societăţi nemţeşti şi americane, precum şi distincţia prezidenţială, primită la o zi naţională. Orice şi-ar fi imaginat profesorul Olaru, nu însă şi reacţia zeflemitoare a multora din cei pe care-i socotise până atunci persoane instruite şi bine crescute. Parcă s-ar fi vorbit. Toţi se apucau să citească de pe cartea de vizită, de îndată ce-o aveau în mână, şi nu oricum, ci cu voce tare, rangurile şi funcţiile, ca să exclame la sfârşit, absolut neacademic: Mă, da' ce te-ai ajuns!

Nimeni nu ştie ce-i mai bine: să trăieşti la întâmplare sau să trăieşti cu o ţintă, urmând cu obstinaţie un drum, unul singur. Domnul Olaru a început să se intereseze ce alţi oameni de seamă reuşiseră să se facă vestiţi devreme şi a avut numai surprize neplăcute. Toţi cei cu care a stat de vorbă se socoteau nişte rataţi. Unul s-a exprimat complet neacademic: mă simt de parcă toată lumea începe cu ciorba, doar eu încep cu friptura.

Seara, stând ceasuri întregi în întu­neric, în biroul său de acasă, profesorul Olaru a trebuit să recunoască un fapt la care refuzase dintotdeauna să se gândească: nu el îşi hotărâse drumul şi ţelul. Le hotărâseră maică-sa. Dac-ar fi fost după el, s-ar fi făcut arheolog.
Şi ce te împiedică s-o iei de la început?, l-a întrebat bătrânul său sfetnic, academicianul octogenar Stroiescu. Ţelul, a răspuns Olaru. Ce prostie, a mai zis Stroiescu. Nu există capăt, există numai drumul. Numai drumuri.