Tudor Octavian: Ceva cu segol

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În autobuzul 331, o femeie de prin mărginime, fără nimic deosebit în prezenţă, se trezeşte întrebând cu voce tare: Ştie cineva unde-i p-acilea o stradă cu segol?

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În autobuzul 331, o femeie de prin mărginime, fără nimic deosebit în prezenţă, se trezeşte întrebând cu voce tare: Ştie cineva unde-i p-acilea o stradă cu segol? Călătorii, risipiţi pe scaunele jumătate ocupate, jumătate neocupate, întorc capul, dar nu se îndeamnă nici unul la un răspuns. Nu înţelege nimeni ce întreabă femeia. Trebuie să cobor la strada aia, cum îi zice, e ceva cu segol şi nu mai ştiu cum, spune ea mai mult pentru sine. Un domn în vârstă, cu părul alb şi piep­tănat foarte îngrijit, ca un universitar la pensie, îi cere să repete numele străzii şi, ca la un semn, mai multe persoane se răsucesc în scaune ca să urmărească dialogul celor doi. Nu ştiu unde să cobor, spune ea intimidată de atenţia care i se acordă. Mă duc cu ziua la o doamnă. Stă pe o stradă cu segol, undeva la dreapta. E doamna Stănciulescu. Autobuzul opreşte în staţie, la Tele­vi­ziu­ne, doi călători coboară, trei se urcă, iar după ce se urneşte, în discuţie intervine încă o persoană. E tot o femeie, mai de prin centru. Tonul cu care i se adresea­ză madamei din cartier nu-i tocmai bine­voitor: Hai, adu-ţi aminte cum se cheamă strada, că ceva cu segol nu există. Poate e Golescu, însă e în altă parte. Sau Strada Golgotei. Însă şi asta e pe undeva, prin Dămăroaia. Nu, nu, p-acilea trebuie să fie, zice evident panicată femeia, pe la Te­leviziune. Păi, cucoană, se bagă în vor­bă un alt domn, cu o retorică de cunos­că­tor, eu am bătut toate străzile din Pri­mă­verii, că-s agent imobiliar, şi n-am ştiinţă de ce cauţi matale. Ce vrea să însemne segol?

E sigur ceva cu segol, spune femeia, întrucâtva intimidată de situaţia în care se găseşte, dar şi ambiţionată. Ce, adică, nu ştiu eu ce mi-a zis doamna Stănciulescu? Mi-a zis, fetiţo, cobori acolo, la aia cu segol sau cum dracu’ i-o mai fi spunând în păsăreşte, că-n româneşte nu e, şi o iei imediat la dreapta, la numărul unspre­zece. Parcă stimulată de acest amănunt, că doamna Stănciulescu stă la numărul unsprezece, îl rosteşte mai apăsat decât ar fi cazul. Ce vreţi să ziceţi, spune îmbuf­narea ei, cam neproductivă în context, că eu îs proastă  şi voi sunteţi deştepţi?!! E ceva cu segol, la numărul unsprezece. Autobuzul a trecut de Arcul de Triumf şi se îndreaptă spre staţia următoare, de la Muzeul Satului, când un călător face într-o doară: Să nu fi fost Pia­ţa Charles de Gaulle. Bărbatul pronunţă numele pieţei ca unul care vorbeşte franceza curent, graseiat şi cântat. În rostire, se aude clar jumătatea a doua a numelui. E cu "segol". Sau pe aproape. Asta e, strigă fericită doamna din mărginime, e cu segol. Doamna are drept de vot. Doamna face parte din majoritatea aceea care va vota, deşi habar n-are ce-i uninominalul. Unii, mai informaţi, îl pronunţă luminalul, alţii, mai umblaţi prin lume, îi zic votul minimal. Dar cum nu i se spune! Şi nu numai că-i spun uninominalului ca în jocul acela numit telefonul fără fir, dar aşa or să şi voteze, milimal, mitinal şi unimatinal. Iar ţara o să mear­gă înainte sau lateral cu aceşti oameni votaţi de majoritatea minimarinală. Revenind la povestea cu segol din autobuz, ea are un sfârşit. Cucoană, i-a zis femeii domnul cu înfăţişarea de universitar, fii atentă când ţi se spune un nume, că te rătăceşti. Ştiţi ce i-a răspuns doamna cu segoliul? I-a răspuns aşa: Ba te rătăceşti matale, că uite eu tot ajung unde trebuie. Quod erat demonstrandum. În traducere electorală: Cum ara domnul’ Sandu.