Ultimul instalator din România

Grecii au făcut trei greve și trei marșuri, austriecii au protestat că „guvernul nu are respect pentru omul simplu” și nemții că „prăpastia dintre bogați și săraci nu se micșorează”. Turcii s-au bătut, tradițional, cu poliția. La noi, evenimentul major de Ziua Muncii a fost șampania de 100.000 de euro dată pe beregată în epicentrul fițelor, la Mamaia. 

În România, 1 Mai a rupt-o cu munca încă din ‘90. A fost un fel de răzbunare pe anii de defilare forțată și discoteci cu muzică patriotică. Treptat, însă, țara a devenit neîncăpătoare pentru petrecerile date de ziua de naștere a luptei pentru condiții mai bune de muncă. În nordul Constanței, de 1 Mai n-ai loc să strecori un Ferrari, pe București-Brașov îți blestemi ziua când ți-ai luat limuzină.

De fapt, țara întreagă este într-un proces de pierdere a legăturii cu munca. În fiecare zi, 343 de români apți de muncă pleacă în căutare de salarii mai bune. Statisticile neoficiale arată că 4,5 milioane de români sunt deja în afara granițelor. Acest fenomen se suprapune cu epidemia de muncofobie care face ravagii în comunități întregi asistate social. Sunt celebre cazurile de primari care s-au auto-agresat după ce au atras investitori la ei în comună, dar au constatat că nu vrea nimeni să se angajeze.

În Spania, sindicatele au organizat de 1 Mai cele mai mari manifestații din Europa, cerând salarii și pensii mai mari, justificate de creșterea economică. La noi, nici măcar marele sindicat Sanitas, aflat în proceduri de grevă generală, nu s-a deranjat de la grătar. 

Ne pândești ziua în care zugravii vor fi comandați pe Amazon, iar ultimul instalator din România va fi păzit ca Banca Națională. Dar mai înainte vom avea parte de scene penibile, în care chelnerul de la Loft nu va ști din ce parte se împinge roaba încărcată cu sticloanțe de aur.