Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născut în anul 1946, în Bălăcița, satul din Mehedințiul prins ca într-un clește de stânsura Dunării eliberată la Cazane și năvala câmpiei plecate să-și potolească setea pe umărul fluviului, Dan se întoarce acum, odată cu roata vieții, netulburat de șicanele sănătății, spre poveștile fantastice ale copilăriei care i-au impregnat cerneala din călimara nesecată.
A fost hărăzit literaturii și jurnalismului; s-a molipsit de boala scrisului din anii studenției, unde, la Litere, a avut șansa și aibă la catedră o mare echipă de profesori ai Universității bucureștene, care au educat o generație puternică de poeți și prozatori. Cu profesori ca Al. Rosetti, Romul Munteanu, Al. Piru, M. Pop, Eugen Simion, N. Manolescu, Ion Dodu Bălan, studenții Fruntelată, Păunescu, Alboiu, Constanța Buzea, nu aveau cum să sară departe de trunchiul viguros al culturii române.
Cu talent neirosit și energia pe care și-a pus-o totdeauna fără normă în slujba redacției, a devenit rapid lider la Viața Studențească și la Amfiteatru, publicații care în anii ’70 formau cea mai importantă școală de presă, ca mentori ai revistelor din institutele de învățământ superior și centrele universitare. Atunci l-am cunoscut pe Nicolae Dan Fruntelată, cel care mi-a îndrumat și mie pașii spre jurnalism, așa cum a făcut-o și altor sute de tineri prinși de patima scrisului. A trecut apoi la conducerea Scânteii Tineretului și, pentru un deceniu, la revista Luceafărul, unde a promovat valori perene ale literaturii. Perioada de la Luceafărul a fost, după propria mărturisire, o „nouă școală” în care a trebuit să îmbine arta diplomației cu cea a fermității pentru a păstra valorile naționale supuse presiunii veleitarilor ascunși sub poleiala modernităților de împrumut. După ’89, conduce publicația Românul. Trece ca experiență ratată și politica postrevoluționară, fiind inclus în administrația guvernamentală a Palatului Victoria, perioada lăsându-i un gust amar și sechele care i-au marcat sănătatea.
Eliberat de constrângerile și obligațiile care incumbau șefilor de publicații în perioada cea mai grea a presei scrise, Nicolae Dan Fruntelată se „retrage” în teritoriul propriei creații, dând cititorilor noi volume de poezie și proză. Nu se desparte însă de jurnalism, continuă să susțină cu o mare disciplină profesională, în ziare și reviste, rubrici care emană idei proaspete, cu forța unei conștiințe mereu legate de patriotismul real. Cu experiența de neegalat și altruism exemplar, și-a dedicat în ultimii ani, multe eforturi pentru întărirea breslei scriitorilor la ziar, fiind unul dintre cei mai activi membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Nicolae Dan Fruntelată a fost un prieten statornic al Jurnalului, nu odată sprijinindu-ne cu sfatul său și încredințându-ne spre difuzare volume din creația lui literară. Era convins că cititorii noștri formează cea mai bună colectivitate spirituală în care pot fi preluate mesajele operei lui.
Ajuns la ora recitirii, scrisul lui Nicolae Dan Fruntelată, adăpostit în biblioteci, dă fiorii unor premoniții crâncene. Cum altfel pot fi puse în cheia viitorului „Poemele de scris pe ziduri”, care în 2012 prefigurau evenimente care acum tulbură pacea planetei printr-un război dincolo de granița României, pornit de „vecinii de gradul al doilea, de care ne desparte o ucraină de interese”? La mormântul lui de la Mănăstirea Cernica, unde când va voi Dumnezeu să ne pună din nou alături, așa cum am fost în multe împrejurări în ultimii 50 de ani, vom dezbate iar și iar tâlcul întrebării dominatoare pentru români, puse de autor în prefața volumului citat: De unde vine viscolul? „Marele viscol din 1989 a venit tot dinspre ruși, chiar a adus și ruși cu el, ruși meseriași, școliți în trupele speciale. S-au întâlnit cu ura noastră, cu neputințele noastre și a urmat ce a urmat. După ani și ani s-a născut un țar, mesianic, pur și dur, priceput la karate, la schi, la răsucit mâini pe la spate. Modelele se pot transla, dar nu vreau un Putinic, nu vreau să mă judece unii de-afară cu măsura lor, cu disprețul lor… Simt că vine viscolul și eu stau cu fruntea în el, cu toată viața mea, cu toată oboseala, boala și bătrânețea mea, stau și simt cum de la Răsărit vine viscolul”.
