Un PIB mai tare decît economia

Sîntem în 2008. Al nouălea an de creştere economică neîntreruptă. PIB-ul, în urcare, e un motiv de satisfacţie. Dar ne dă totodată şi dureri de cap.

Sîntem în 2008. Al nouălea an de creştere economică neîntreruptă. PIB-ul, în urcare, e un motiv de satisfacţie. Dar ne dă totodată şi dureri de cap.

De unde ne vin problemele? De la diefrenţa dintre realitate şi posibilitate. Un PIB în jur de 8%, rezultat într-o prea mare măsură din consum, s-a dus mai sus decît cota posibilă indicată de oferta internă de bunuri şi servicii. Diferenţă ce-şi are cauza în bolile încă nevindecate ale economiei româneşti, desigur. Una dintre ele fiind aşteptarea.

Multe dintre companiile româneşti nu fac altceva decît să aştepte să vină întîmplarea să rezolve problemele în locul lor. Fără să înţeleagă adevărul că mai pot supravieţui numai printr-o atitudine agresivă. Normal ar fi să grăbească restructurarea, să vină cu mai multe oferte de calitate pe piaţă, nu să lungească boala.

Necazul e că o mare parte a societăţii trăieşte în sala de aşteptare. Fără să ştie bine nici ce tren aşteaptă, nici de unde ar putea să vină şi nici încotro va pleca. Aşteaptă. De fapt, speră să i se întîmple ceva, să vină cineva, eventual Guvernul, şi să-i schimbe viaţa.

În sala de aşteptare nu este însă timp pierdut. Iar de la această parte a societăţii care aşteaptă, România pasivă, nu au cum să vină nici regenerarea muncii, nici restructurarea economiei, nici schimbarea comportamentului economic. Şi nici banii de care societatea are nevoie. În România pasivă nici măcar nu se fac bani. Doar se redistribuie.
Numai România activă face bani. Şi PIB-ul tot România activă îl face în cea mai mare parte. Un PIB care continuă să fie mai tare decît economia în ansamblu.

Societatea românească nu va scăpa de acest paradox  – un PIB peste capacitatea reală a economiei de a produce valoare adăugată sănătoasă – pînă cînd nu vor exista tot mai mulţi oameni care să cîştige bani din muncă performantă, ca să-şi poată plăti un consum în creştere neîncetată. Dar un consum care să fie acoperit în cea mai mare parte de fabricile din ţară, împinse către sensul lor real, acela de furnizoare de bunuri, de locuri de muncă şi de bani. Atunci, abia, magazinele vor avea încasări şi mai mari, iar piaţa internă îşi va extinde aria.

Acum, o parte semnificativă a populaţiei României consumă cu furie, fără să dea vreo importanţă logicii macroeconomice. Doar două criterii îi stau în faţă: pofta de cumpărături şi banii disponibili. Consumul nostru, în nenumărate privinţe iraţional, bazat în prea mare măsură pe credite, pe banii trimişi de românii plecaţi în lume şi pe venituri din economia necontabilizată, întreţine două comportamente deviante ale economiei româneşti: inflaţia şi deficitul balanţei de plăţi externe. Aşa că, în timp ce vedem un PIB în creştere, nu vedem şi o creştere corespunzătoare a bunăstării.

Nu blamez, Doamne fereşte, consumul. Stimularea consumului e o nevoie vitală. Nicăieri în lume creşterea economică nu este posibilă fără un consumator expansiv, fără consumatori dispuşi să-şi cheltuiască banii făcînd cumpărături. PIB-ul, indicator ce arată îmbogăţirea unei ţări sau sărăcirea ei, urcă efectiv numai atunci cînd magazinele sînt luate cu asalt, e înghesuială pe itinerariile turistice, restaurantele sînt pline, iar femeile se dau în vînt după bunuri de lux chiar şi după gene false… fabricate în ţară. O politică economică e cu adevărat bună în măsura în care sînt căutate şi găsite căi de stimulare a consumului. Cu o condiţie esenţială: cea a dublului efort. Să împingă înainte producţia pentru export şi, totodată, să facă în aşa fel ca piaţa internă să nu ducă lipsă de produse de consum. În primul rînd din producţia internă.