Un regal de distracţie

Zâmbesc. Sunt extrem de bucuroasă. Doi oameni pe care eu îi admir, îi respect şi îi îndrăgesc au acceptat să revină la Distracţia pe vremea mea. Cristina Deleanu şi Eugen Cristea. Ea mai fost, în primul sezon. El, în cel de-al doilea. Am senzaţia că a trecut mult timp de când nu i-am văzut. Mi-e dor de poveştile lor. Oricum, timpul a zburat. Nu-mi vine să cred. Prima ediţie Distracţia pe vremea mea a fost difuzată în 25 septembrie 2010. Sunem în februarie 2013.

Când îmi place de cineva, memoria refuză să uite. Şi bine face! Îmi amintesc cu uşurinţă răspunsurile date la prima distracţie de Cristina Deleanu. Râd de una singură. Povestea cu mult farmec. Caut în arhiva personală şi pun dvd-ul cu înregistrarea. Am avut dreptate. E minunată! La un moment dat, amintirile se contopesc. Gândul îmi fuge la Eugen Cristea şi poveştile lui. Cât am râs în ediţia la care a venit el... Acum vor fi împreună. Trebuie să mă pregătesc. Pentru nimic în lume n-aş vrea să-i dezamăgesc. Îmi tresăltă inima ori de câte ori oameni pe care eu îi preţuiesc îmi transmit că mă apreciază.

Scriu cu uşurinţă introducerile pentru ei. Folosesc multe cuvinte şi-mi vine să nu mă mai opresc. Recitesc şi păstrez doar esenţă. Telespectatorii vor să-i vadă pe ei, nu să mă audă pe mine lăudându-i. Dar eu aş vorbi despre ei ore întregi. Sunt minunaţi! Bine, recunosc. Şi mie îmi place să vorbesc mult. Dar nu sunt Florin Piersic, aşa că nu mi-am câştigat acest drept.

Am nevoie de invitaţi tineri, haioşi, care să nu fie copleşiţi de artiştii din faţa lor. Am avut, adesea, dificultăţi din această cauză. Din respect pentru oamenii consacraţi, tinerii devin tăcuţi, retraşi. De dată această va fi bine. Vin Mona şi Liviu Hodor. El este DJ la radio, ea s-a lansat de ceva vreme în muzică. Se cunosc de mult. Sunt prieteni. Cântă împreună. Trebuie să mă apuc să fac scriptul emisiunii.
Stau în faţa calculatorului şi pregătesc ediţia. Propriile mele amintiri dau năvală în timp ce scriu întrebările pentru invitaţi… Încep să râd... O cucerire demnă de povestit... Eram în liceu, iar el era student. Mergeam cu toţii în excursie, cred că la Gura Diham. Evident, era brunet. Spun evident, pentru că mie îmi plac bruneţii. Avea părul lung şi ondulat. Şi ochii închişi la culoare. Îi simţeam privirea până-n suflet, dar rămâneam nepăsătoare. Sigur că mă ţinea de mâna, să nu alunec pe cărările de munte. Sigur că în sufletul lui se dădea o mare bătălie: avea principii, iar eu eram mică, după părerea lui. La vârstă ne referim. Sigur că la căderea nopţii m-a sărutat. Cum cine pe cine a cucerit? Bătălia a fost pierdută de el în momentul în care piciorul meu a alunecat pe o piatră şi el m-a prins de mâna să nu cad... Nici n-aş fi căzut, fie vorba între noi...

Trec la următoarea întrebare... un tertip pentru a face o cucerire... Nu ştiu dacă a fost un tertip, dar amintirea e amuzantă. Eram cu cea mai bună prietenă a mea la mare. Ajunsesem la plajă târziu... Ea nu se trezea niciodată devreme. Până ne pregăteam, până luam un fel de mic dejun... se făcea ora două după amiaza. Abia ne instalasem, când a început să plouă. Cu soare. Cu stropi mari şi deşi. Puţinii turişti care mai erau la oră aceea pe plajă şi-au strâns repede lucrurile şi au luat-o lafugă. Noi două am intrat în apă. Stropii de ploaie cădeau în apă şi ne stropeau din toate părţile: de sus în jos şi de jos în sus. Eram... ude fleaşcă. De parcă am fi putut fi uscate... Şi râdeam. Am simţit că suntem privite. Din depărtare, de pe scări, doi băieţi se uitau la noi. Le-am făcut cu mâna. Au renunţat să mai plece. A continuat să plouă. Încă vreo 10 minute...

Unde am ajuns? Aha... o minciună pentru a scăpa de o cucerire de care te-ai cam plictisit. Nu-mi vine în minte nici o minciună, dar îmi amintesc cât s-a chinuit prietenă mea să mă scape de un admirator înfocat, într-o discotecă. Nu era agresiv, dar omul avea planuri mari cu mine. După două dansuri ar fi vrut să meargă la mama să mă ceară de nevastă. Atâta doar că eu tocmai fusesem să-mi cumpăr rochia de mireasă. Sărbătoream evenimentul ce urma să se petreacă în curând, adică nuntă mea, cu cea mai bună prietenă. Într-o discotecă, unde se asculta muzică veche. Aveam mire, nu-mi mai trebuia încă unul. Ruxandra s-a apucat să-i arate băiatului biletele de intrare la târgul de nunti. Şi să-i explice, în fel şi chip, că nu ea este mireasă. De ce bărbaţii aleargă întotdeauna după femeile deja măritate? Sau aproape măritate. E plină lumea de femei singure. Despre ce vă scriu eu aici? Evident, despre Distracţia pe vremea mea.
Vă sună cunoscut? Emisiunea? Distracţia? Mari actori? Amintiri din adolescenţă? Femei măritate?