Unitatea de masura a saraciei

Saracia are tot atat de multe intruchipari, cat si bogatia. Unii sunt bogati fara s-o stie, altii-s saraci lipiti, dar cred ca nu sunt, ca au tot ce le trebuie.

E adevarat ca, zicand saracie, toata lumea se gandeste la aceea lucie, care nu mai comporta nici o raportare in jos. Ar trebui sa primeasca un nume aparte, pentru ca e mai mult cazna, decat lipsa. Jurnalistul da adesea peste familii care, desi o duc prost, ar fi foarte mirate dac-ar afla ca tin de straturile nevoiase. Am vrut sa-i ajut pe urmasii unui artist, care detineau o parte insemnata din lucrarile acestuia, sa-si rostuiasca un trai mai bun, asigurandu-le totodata si lucrarilor un alt regim, al circulatiei libere pe piata. Abordandu-i, mi-am dat seama foarte repede ca sunt privit ca un uzurpator. Oamenii ajunsesera exact acolo unde voisera: un apartament la bloc, o "Dacie" si o pensie. Un alt fel de viata, mai indestulat, ar fi insemnat sa-l dovedeasca marginit si pauper pe acela pentru care luptasera saizeci de ani ca sa-l aiba. Ei se simteau castigatorii unei curse si uite ca apaream eu ca sa le spun ca de fapt cursa abia incepea.

Chestiunea era ca mostenitorii acelui stoc de opere nu realizau ce aveau in casa, nu stiau cum puteau fi valorificate tablourile, astfel ca sa castige toata lumea - si ei, si inaintasul mort, intr-o vreme in care toata lumea era saraca, si cultura romaneasca. Habar n-aveau de nimic. Insa erau convinsi ca, stiind totusi mai mult ca altii, stiu destul. Suficient ca sa n-aiba nevoie de invatatura si de un ajutor din afara. As numi genul de saracie in care se complaceau o ignoranta bine chibzuita. Totul pleca de la pragurile fixate de ei saraciei si bogatiei. Discutand despre veniturile unuia din potentatii zilei, capul familiei a melancolizat in limbaj financiar: "Asta precis e om de trei-patru milioane de lei pe zi!". Superlativul, in materie de avutie, era pentru el situatia in care puteai obtine in numai o zi banii din pensie pe o luna. Era suma care acoperea toate visurile sale de trai imbelsugat. Nu tanjeau dupa o cu totul alta viata, ci cam la aceeasi viata, dar cu baierile pungii mai largi de treizeci de ori. Unitatea de masura a bogatiei era portia lunara. Brusc mi-am amintit ca m-am aflat si eu candva in modul acela de a vedea lucrurile. Eram lacatus de intretinere la o fabrica de placi aglomerate, cumparata din fosta RFG, si castigam lunar jumatate din plata zilnica a nemtilor care o montau. Muncitorii din RFG, fiindca asta erau, nu ingineri si nici manageri, mancau seara la un restaurant din centrul orasului, ignorand faptul ca toti necajitii din fabrica ne perindam pe sub ferestrele localului, ca sa intelegem cumva cum reuseau strainii sa prapadeasca la o singura cina, unde cotletul costa 12 lei si cel mai bun vin 15, un morman de bani: 1.200 lei pe zi. Cand am auzit ca si nevestele lor primeau acasa in marci un al doilea salariu, de doua ori mai mare ca al sotilor, si ca se intampla uneori ca nemtilor sa li se termine banii si sa se imprumute "pana la leafa" de la calicii romani, am renuntat sa-mi mai pun intrebari. Pe atunci, unitatea de masura a bunastarii era friptura. In lei, as mai fi avut poate o dimensiune a bogatiei nemtesti. As fi avut-o si comparand castigul zilnic, lunar si anual al nostru cu al lor. Dar in fripturi, nu reuseam in nici un chip. Masura bogatiei socotita in fripturi zilnice ar fi fost porcul, vitelul si turma, fapt ce ma ducea direct in imposibil, deoarece nemtii slabi venisera in Romania si tot slabi au plecat.