Ura națională

Suntem una dintre națiunile creștine cu cele mai multe biserici, raportate la populație și cu unul dintre cele mai mari procente din populație care se declară aparținând unei confesiuni care propovăduiește iubirea aproapelui (prin care se înțelege nu membrul de familie, ci orice persoană cu care intri în contact, direct sau indirect).
 

Cu toate acestea, suntem o națiune în care sentimentul dominant este ura. O vezi manifestată explicit în mai toate locurile publice unde eticheta nu este impusă: în trafic, în mijloacele de transport în comun, în oficiile poștale, administrațiile financiare, secțiile de poliție, cinematografe, pe forumuri etc. Nici măcar nu este o ură cu obiect precis, comun, ci una globală, împotriva a tot și a toate.
 

O să încerc să explic acest fenomen, dar mai întâi voi relata o întâmplare petrecută chiar ieri, care m-a tulburat foarte mult și care a determinat scrierea acestor rânduri. Din fericire, n-am asistat personal la ea, fiindcă probabil mi-aș fi perdut autocontrolul și cine știe la ce s-ar fi ajuns. A fost relatată de soție.
 

La Oficiul Poștal nr. 7 din București e aglomerație, se plătesc pensiile. Intră o femeie de 80-90 de ani, rău adusă de spate, pășind cu greutate, ajutându-se cu o cârjă. Roagă să i se țină locul și se retrage într-un loc mai ferit, pentru a se sprijini de perete. După un timp, îi vine rândul la „mandate” unei tinere, care, respectuoasă, o invită pe bătrână în fața ei. În acest moment, mai multe persoane care așteptau la coadă răbufnesc cu vociferări și insulte, atât la adresa tinerei, cât și la adresa femeii vârstnice.  „Cine te crezi dumneata, să decizi în locul nostru? Cretino!”. „Ce faci aici, putrezito? Vezi că te caută moartea pe-acasă?”. „Fă-ți procură, babo, nu vezi că încurci lumea? Hai, marș de-aici!”.
 

Ura la această scară, națională, și manifestă la apariția primului prilej de dispută, este mucegaiul sărăciei în care ne zbatem. În absența unei conduceri înțelepte și umaniste, sărăcia materială atrage sărăcia morală și spirituală, deci ură.
 

Când Silviu Brucan estima că ne vor trebui două decenii post-revoluție, pentru a ajunge la starea de normalitate, cred că s-a gândit că atât va dura capitalismul sălbatic, faza furăciunilor naționale, care vor permite îmbogățirea fără just temei a unora, dar care, odată văzuți „cu sacii în căruță”, vor căpăta reflexele capitaliștilor occidentali. Evident că, dacă a gândit așa, s-a înșelat: capitaliștii noștri vor semăna cu cei occidentali poate peste vreo trei generații – presupunând că aceasta va rămâne orânduirea.
 

Capitaliștii români actuali sunt foștii burghezi comuniști, care au practicat comunismul fără a crede în el, ci exclusiv din interes personal, și care s-au lepădat de comunism când au constatat că le-ar conveni mai bine anarhia controlată (contradicția este intenționată). Acești indivizi suferă de un egoism feroce și de o rapacitate tâmpă, care nu ține cont de calculele matematice și de raționamentul, extrem de simplu, că pentru a avea ce să exploatezi, trebuie să existe exploatați, care, de preferință, să producă cu spor. Ca atare, dictonul lor a fost și rămâne: „Fură tot ce poți, când poți, cum poți!”.
 

Evident că, pentru a-și atinge scopul, au avut nevoie de controlul instrumentelor de control (repetiție intenționată) specifice unui stat „funcțional”. L-au avut de la bun început, îl dețin, în continuare și nu vor renunța la el, de bunăvoie.
 

Acest control al controlului a determinat construirea unui sistem de pile și relații, un angrenaj al cărui gresant este „sfânta șpagă”.
 

Omul de rând s-a adaptat sistemului și mituiește în dreapta și în stânga ori de câte ori are nevoie de servicii care, teoretic, sunt gratuite sau pentru a beneficia de aceeași clemență în fața rigorilor legii, de care se bucură „ăia mari”. Dar, în felul acesta, a ajuns mai întâi să-i disprețuiască, iar apoi să-i urască pe cei care încasează plocoanele, chit că și el le primește pe ale altora – indirect, dacă nu chiar direct. Circuitul șpăgii în societate scoate la iveală insticte primare, atavice. Suntem care pe care.
 

Mai grav, suntem o masă amorfă, care și-a pierdut reperele, ușor incitabilă, manipulabilă. Nu ne mai putem cristaliza, nicio idee, fie ea cât de nobilă, de interesantă, nu reușește să răzbată dincolo de perdeaua de ură. Doar chemările la acțiuni din ură au rezonanță puternică.
 

Ce ne rămâne de făcut? Avem, totuși, copii, iar de dragul lor ar trebui să ne gândim la viitor -chiar dacă avem îndoieli în privința lui-, să căutăm să ne stăpânim pornirile distructive. Să nu ne lăsăm călcați în picioare, dar să nici nu-i călcăm noi pe alții, mai slabi decât noi. Măcar atât.
 

Eu aș „uita” și de zicala „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!”. Dar asta e opțional.