Vis de copil

Din ce este făcut omul? Din alţi doi oameni între care s-a întâmplat cândva, demult, puţină dragoste. Pe urmă, imediat ce se naşte, el începe să moară.

Este, mai întâi, copil, singura vârstă la care i se dă voie să se joace. De-a prinţul şi cerşetorul. De-a hoţii şi vardiştii. De-a tot ce va ajunge el mai târziu. Dar copilăria începe să-l strângă, să-i rămână de la un an la altul tot mai mică. Şi atunci, omul, care încă mai este copil, o ia pe urmele celui mai prostesc vis al său, acela de a deveni om mare. Dintre oamenii mari, el nu i-a cunoscut cu adevărat decât pe cei de zăpadă, aceştia fiind de altfel şi cei mai buni la suflet dintre toţi.

Grăbit să crească, fostul copil se uită la anotimpuri ca la nişte mari singurătăţi, fără să aibă habar că în felul acesta dă apă la moară singurătăţii proprii, care creşte, tot creşte, o dată cu el. În ziua în care este singur de tot înseamnă că i s-a împlinit visul. A ajuns om mare. Iar oamenii mari nu-şi mai pot pierde timpul cu visatul. Ce-i drept, ei sunt şi foarte ocupaţi. Încep să se joace de-a altceva acum.

De-a viaţa, de exemplu, care este un joc foarte serios, numai că ei nu află niciodată asta. Îl joacă doar aşa... în joacă. Dar în ce constă jocul acesta? Înainte de toate, în stabilirea faptului că lumea, în ciuda vechimii sale milenare, începe cu tine, ceea ce-ţi dă dreptul să te umfli, până aproape de limita plesnirii, în pene.

Dreptul umflării în pene îţi dă alt drept important, cel de a te uita, în mod obligatoriu de sus, şi la pământ, şi la cer. În pofida încăpăţânării acestuia din urmă de a rămâne în permanenţă deasupra, obicei împrumutat pesemne de la Dumnezeu despre care se spune că îşi cam face veacul prin el.

Cât despre ceilalţi oameni care, spre deosebire de tine, sunt nişte bieţi muritori, e musai, ca jocul să pară cât mai frumos, să te foloseşti de ei. Cum? Păi, călcându-i în picioare, să zicem. Că tot e în joacă. Nu la propriu, desigur. Doar sufletele, despre ele este vorba.

Ce este, la urma urmelor, sufletul? Aproape nimic. 21 de grame, zic unii oameni de ştiinţă. Atât cântăreşte. Cât o verighetă. Sau mai degrabă cât golul dintr-o verighetă. Şi asta încă de la naştere. Ceea ce, din păcate, copiilor nu li se spune la şcoală. Deşi oamenii cresc, sufletul lor se păstrează toată viaţa la aceeaşi greutate. Uneori, asta doar în cazul poeţilor şi al altor visători de profesie, fiind la fel de uşor ca o frunză, sufletul se lasă purtat de vânt pe cine ştie unde.

Sunt toamne în care cei de la salubritate strâng de prin parcuri şi marile pieţe ale oraşelor nu frunze uscate, ci suflete. Vă închipuiţi cu ce-şi pierde moartea vremea?! Doar 21 de grame, numai atât!

Sufletul oamenilor importanţi nu o fi atârnând oare mai mult? Numai 21 de grame să cântărească sufletul unui preşedinte? Dar cel al unui prim-ministru? Oare sufletul lui Radu Berceanu chiar să fie egal cu sufletul lui Radu Beligan? Cel al lui Dan Nica să conteze la fel de puţin sau, mă rog, la fel de mult ca sufletul unui agent oarecare de la ordine publică? Cum adică, la generali să atârne mai greu stelele de pe umeri decât sufletul?

Cum nici un adevăr nu este totuşi definitiv, oamenii de ştiinţă au obligaţia să mai cerceteze. În folosul unităţii în diversitate, şi în paguba celor care fură democratic la cântar.

Şi ar mai fi, întorcându-ne la jocul mai sus pomenit, vremelnicia. Din ce este făcută ea? Din credinţa înfumurată a tuturor oamenilor mari că ei se ţin de mână cu nemurirea atunci când privesc absenţi la viaţa trecătoare a celorlalţi. Numai că vine o clipă, şi pentru preşedinţi, şi pentru prinţi, şi pentru cerşetori, când omul înţelege că a eşuat. Şi ar vrea să se joace de-a altceva.

Bunăoară, de-a dragostea, de care n-a prea avut timp, fiind ocupat până peste cap cu dragostea faţă de sine însuşi. La urmă de tot îi fuge gândul la jocul de-a faptele bune de care a auzit, atunci când era mic, că sunt capabili unii oameni. Cei de zăpadă, în primul rând. Da, parcă ei.

Numai că el, în afară de culoarea părului şi mersul tot mai înţepenit, e complet diferit de oamenii de zăpadă. Este, întâi de toate, născut din mai puţină dragoste decât aceştia. Şi apoi, colac peste pupăză, e vară. L-ar topi canicula instantaneu în timp ce se joacă de-a eternitatea în faţa televizorului la care se transmite în direct înmormântarea visului său de a ajunge om mare.