Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mi-am dat seama că mi s-a arătat păcatul originar, de care nu se mai pomenește deloc. Ceea ce mă face să detaliez întrebarea iniţială: Oare cresc prețurile ori se înmulțesc banii de pe urma unei măriri de salarii produse în absența unor sporuri de productivitate?
Mai clar, dacă oamenilor li se pun în brațe mai mulți bani și cantitatea de mărfuri și servicii este cam aceeași, e firesc ca agenții economici să absoarbă surplusul de lichiditate prin intermediul preţurilor.
În fine, în sectorul bugetar lucrau, în ianuarie 2015, 1,18 milioane de persoane. Între timp numărul s-a mărit sensibil, la peste 1,26 milioane şi nu doar că sunt mai mulţi au şi salarii mai mari. În aşa fel încât – aşa cum am mai zis că se va întâmpla când am vorbit de invertirea efectului Balassa – Samuleson – toţi românii îşi doresc să lucreze în sectorul neproductiv, la stat!
Iar aici, la nivelul salariilor din zona non-tradable majorate apare o problemă. Fără a fi capabil să genereze sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remuneraţiilor, guvernul erodează venitul disponibil. Paradoxal, creşterea economică secătuiește ţara în loc să inducă prosperitate.
Şi, pe lângă salariaţii statului, în companii mai lucrează un soi de bugetari pe care acestea nu-şi propun să-i concedieze, dimpotrivă le măresc lefurile. De ce? Fiindcă firmele îi consideră importanţi pe cei care le mijlocesc relaţia cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, jurişti etc.
Deci „bugetarii” din privat, care le permit agenţilor economici să răzbată printr-un mediu economic ostil, ocupă o poziţie privilegiată. Dacă mai punem la socoteală pensionarii şi copiii este posibil să tragem concluzia că un procent de 10% din populaţie – angajaţii direct productivi, furnizorii neţi de impozite şi contribuţii sociale – hrăneşte restul.
Iată o situaţie care nu prea se potriveşte cu ceea ce se vedea în perioada interbelică. Atunci, în cadrul companiilor, personalul administrativ şi tehnic reprezenta o zecime.
Dar tocmai din cauza acestui procentaj, al celui actual, nu interbelic, românii pe care se sprijină ceilalţi, când au ocazia, fug mâncând pământul. Poţi da de ei în locurile cele mai îndepărtate ale lumii, în insulele cel mai izolate, atât de neprietenos e mediul economic de la noi. Şi asta cu menţiunea că au ajuns să ne părăsească până şi tinerii neformaţi, încă de pe băncile şcolii.
Cele spuse până acum le-am mai expus sub o formă sau alta. Ceea ce se poate adăuga e că majorarea lefurilor bugetarilor trage în sus preţul forţei de muncă slab calificate. Adică în situaţia în care creşterea remuneraţiilor determină scumpirea bunurilor de bază, asistăm nu doar la inflatarea preţului mărfurilor, ci şi a serviciilor, în contextul în care oricum numărul celor ce le prestează scade, pe seama migraţiei.
Venitul instalatorului se apropie de cel al profesorului, fiindcă interesul nu e concentrat pe partea de educaţie. Ba chiar şi cei care beneficiază de calificări înalte se „recalifică” în zonele joase, fără a fi toţi istorici şi geografi.
Suntem într-o secvenţă similară cu cea din zona euro când Banca Centrală Europeană a inundat piaţa cu bani (quantitative easing – QE). Pentru că aruncatul cu bani din elicopter (helicopter money) şi stimularea consumului se pot realiza şi prin intermediul măririi venitului minim garantat, a salariilor controlate de stat, cu riscul inducerii de deficite, în măsura în care veniturile nu avansează în pas cu productivitatea. Spun productivitate, şi nu competitivitate, pentru că măririle salariale nu se rezumă la zona tradable, dimpotrivă non-tradable-ul creează problemele.
Din păcate, o creștere economică bazată pe avansul salariilor, subsecventă QE-ului românesc numit Wage-led Growth, ce trimite lichiditatea în viitor, deoarece e asociată cu lipsa sporurilor de productivitate, e din ce în ce mai scăzută și se dovedește un fenomen necontrolabil. Nu știi la ceea ce să te aștepți când alocarea resurselor e făcută defectuos.
