Angela Gheorghiu i-a înnebunit pe japonezi

“Dacă mâine va fi ca şi astăzi, sunt bine. Şi e perfect”

Într-un interviu acordat Jurnalului Naţional, Angela Gheorghiu vorbeşte despre pasiuni, sentimente, dorul de ţară, despre carieră şi prietenia cu Sting, despre cum un mare artist nu se lasă pradă uzurii meseriei, despre refugiul său din Elveţia, despre cum face faţă căderilor psihice inevitabile. De asemenea, solista ne-a dezvăluit că scrie o carte autobiografică. 

Jurnalul Naţional: Doamna Angela Gheorghiu, să începem acest interviu prin a vă întreba care a fost scena de iubire a spectatorilor către dumneavoastră rămasă cel mai puternic întipărită în suflet?

Angela Gheorghiu: Oh, nu ştiu... o reacţie mai deosebită... Poate cea a japonezilor, care sunt aproape isterici, complet nebuni. Sunt foarte pasionaţi, pentru că este o muzică nouă pentru ei, prin urmare au o reacţie ieşită din comun. Dar mă simt destul de răsfăţată şi nu prea sunt diferenţe din acest punct de vedere pentru mine. Am acelaşi sentiment pentru public şi nu contează continentul.

• Care a fost momentul în care aţi realizat că aţi urcat la înălţimi mari ale carierei, încât să reprezentaţi un nume atât de important în lumea largă?

Cred că de la Bucureşti. A fost ca o treaptă pozitivă şi, într-un fel, mă aşteptam.

• Bănuiesc că este un sentiment măreţ...

Este foarte greu să explic aşa ceva, pentru că sunt etape diferite, subiecte diferite. Cred că în fiecare an am avut parte de câte o nouă descoperire, de aceea şi spun că sunt răsfăţată din acest punct de vedere.

• Cum luptă un mare solist ca dumneavoastră cu inevitabila uzură ce se aşterne peste glas, dar şi peste adâncimea trăirilor într-un rol?

Oh, nu am trăit în viaţa mea sentimentul ăsta. Uzură? Dumnezeule, nu! (râde) Chiar dacă este vorba despre aceeaşi lucrare, întotdeauna mă aflu într-un alt teatru, cu alţi parteneri, altă orchestră, alţi dirijori. Mereu este ceva nou. Nici eu nu rămân aceeaşi. Deci... nu ştiu, n-am simţit această uzură. Şi, oricum, întotdeauna sunt personaje diferite. Este un fel de exhibiţionism artistic în care ai posibilitatea să fii întotdeauna o altă persoană şi să te poţi transpune în pielea acelui personaj, venit din altă epocă, având un alt stil. Deci totul este diferit de fiecare dată şi, atunci, este fascinant. Îmi place foarte mult.

• Spuneţi că mereu sunt noi şi noi ipostaze... Nu obosiţi să tot fiţi altcineva?

Nu. Tocmai asta îmi place. Tot ce este legat de profesie, de darul acesta, pe care mi l-a dat Dumnezeu, îmi place. Tot ce se petrece aici mă încarcă cu o energie extraordinară. Începând cu bagajele pe care mi le pregătesc de fiecare dată. Sunt bine din acest punct de vedere.

• Un mare artist de operă, ca dumneavoastră, îşi împuţinează timpul dedicat studiului sau exerciţiului vocal?

Nu. Eu îmi iau timp liber, îmi iau vacanţe şi reuşesc să studiez. Am un loc al meu unde studiez de fiecare dată. Am o casă în Elveţia. Acolo am parte de foarte multă linişte şi toată lumea e agreabilă. Acolo sunt în pace. Este refugiul meu încă din anul 1996.

• De ce tocmai acolo?

Pentru că acolo am decis eu, pentru că îmi place şi, nu ştiu, a fost o întâmplare fericită.

• Sunt zile în care simţiţi că sunteţi mai puţin în formă?

Bineînţeles, cum nu!? Iar atunci când nu sunt absolut deloc în formă, prefer să stau acasă singură. Găsesc că este mult mai înţelept să nu mă forţez în astfel de momente, şi cel mai bine este să stau acasă. Din fericire, întotdeauna conştientizez acest lucru.

• Care sunt criteriile potrivirii cu un partener de scenă?

Ai iai iai! (râde). Păi... să fie profesionist din toate punctele de vedere. Este foarte important ca între vocile umane, între vocile noastre să existe o comunicare, astfel încât să nu ne trezim pe cărări diferite. Trebuie să ne înţelegem din toate punctele de vedere: şi scenic, şi muzical. Ceea ce este foarte important. Şi simţim asta încă de la primele ore de repetiţii. Însă niciodată nu mi s-a întâmplat să simt o incompatibilitate cu partenerii mei de scenă, şi am cântat cu interpreţi care au 20 şi ceva de ani, dar şi 70 de ani. Cu nimeni nu am avut vreodată o experienţă neplăcută. Mulţumesc lui Dumnezeu, am fost ferită de asta.

Însă, de regulă, există un regizor care alege partenerii într-un spectacol sau aveţi şi dumneavoastră un cuvânt de spus?
De obicei, aleg regizorii, dar de câţiva ani, da, am şi eu un cuvânt de spus. A venit natural, mi s-a pus o întrebare, şi eu am acceptat. Nu am cerut eu în mod neapărat. Lucrurile merg mai bine dacă suntem chiar şi cu un dirijor sau un regizor într-un acord. Pentru că un spectacol este un angrenaj de multe forţe şi e bine să fim o familie simpatică, unită şi atmosfera să fie pozitivă.

• Asta spre binele tuturor...

Evident, toată lumea-şi doreşte să fie un spectacol bun. Muncim pentru acelaşi ţel, avem aceleaşi dorinţe. Pentru mine, este foarte importantă armonia. Este esenţială.

• Este greu pentru dumneavoastră să staţi departe de ţară, de casă, deşi veniţi des în România... este un sentiment suportabil?

Suportabil, uneori, insuportabil, alteori. Depinde de starea mea. În orice caz, de fiecare dată când am câteva zile libere, reuşesc să mai vin şi la Bucureşti, şi în ultima vreme destul de des. Vin pentru mine şi pentru familia mea, destul de numeroasă, de altfel.

• V-aţi gândit vreodată să reveniţi cu totul în România?

Dar nu sunt plecată din România. Nu accept să mă consider astfel. Este adevărat, profesia mea mă obligă să iau avionul şi să fiu în altă parte. Această profesie nu se poate face fără a lua avionul. Statul acasă se face atunci când găseşti locul în care ai o pace şi în care te simţi bine, dar nu vă pot da un răspuns concret, pentru că nu ştiu ce se va întâmpla în cinci, 10, 20 de ani. Dar sper să fie ceva de bine.

• Credeţi că spectacolul de operă suferă schimbări importante în epoca asta modernă?

Oricum a suferit modificări şi pe scenă, pentru că sunt foarte multe montări moderne. Din ce în ce mai curajoase. Sunt de acord şi cu modernitatea, dar nu sunt de acord cu acea modernitate care distruge, care modifică subiectul, stilul, starea... dar, în orice caz, sunt pentru modernitate şi, oricum, ea vine natural peste noi. Ăsta-i mersul vieţii. Întotdeauna m-a fascinat evoluţia. Nu numai în artă. În tehnică, în absolut tot ce ţine de viaţa noastră. Noi experienţe...

• Statutul dumneavoastră vă permite să intraţi mereu în contact cu diverse personalităţi mondiale...

Cei cu care am colaborat, alături de care am cântat. Sunt foarte mulţi, depinde de ţară...

• Mă refer în special la cei de care vă leagă nişte întâmplări mai speciale...

Eee, nu le vom povesti într-un ziar acum, asta mai târziu.

• Asta înseamnă că lucraţi la vreo carte autobiografică?

Da, da. Este în lucru....

• Sting este unul dintre cei apropiaţi sufletului dumneavoastră...

Mă invitase la concertul pe care l-a susţinut la Bucureşti, dar, din păcate, nu am putut ajunge. Am avut spectacol la New York. Ştiu că el este într-un continuu turneu... Credeam că, în ceea ce mă priveşte, o să-i placă să cântăm împreună una dintre piesele lui. Dar nu, el a vrut să cânte operă şi l-am ajutat în sensul ăsta. Cred că i-am fost un bun profesor. Dar şi el s-a pregătit foarte bine. Oricum, a făcut deja un disc cu muzică preclasică. Ce să spun... noi doi ne cunoaştem de mai multă vreme, dar nu am cântat împreună. Totuşi, nu este atât de uşor să ne îngemănăm lumile. Cântăreţii pop nu pot veni cu mine pe scena de operă. Eu pot face ceea ce fac ei, şi nu invers. Ei au altă lume, căreia i-am găsit o definiţie. Muzica lor este pentru corp, iar muzica clasică pentru suflet, pentru minte. Şi de aici se explică numărul spectatorilor pentru un gen de muzică şi pentru altul.

• Dacă nu ar fi fost arta, opera, în viaţa dumneavoastră, în ce altă meserie credeţi că aţi mai fi avut aşa performanţe?

Nu ştiu, în mod sigur, ar fi fost tot ceva artistic. Nu mi-am imaginat în viaţa mea să fac altceva. În orice caz, acum nu ştiu să fac altceva. Totul este legat de muzică.
Dacă mâine nu aş mai face muzică, nu cred că aş fi bună la multe lucruri. Nu mi-am pus problema asta niciodată. Am cântat de foarte mică, de când m-am dus la şcoală, şi a trebuit să mă obişnuiesc cu mine, să trăiesc cu mine.

• Sunteţi prietenă cu dumneavoastră?

Dacă sunt prietenă cu mine? (râde). Da, drăguţ... da, de multe ori. De cele mai multe ori. Pentru că aşa bine mă cunosc.

• Când nu sunteţi prietenă, de ce se întâmplă acest lucru?

Se întâmplă ca şi cu toată lumea, când avem momentele noastre de cumpănă sau în care moralul ne este foarte jos. Atunci trebuie să ne luptăm puţin cu noi înşine. Dar important este să ieşim învingători. Chiar dacă trec printr-o perioadă mai dificilă, întotdeauna mă gândesc că sigur după aceea va urma una bună.

• Deci sunteţi o optimistă de fel...

Sunt foarte optimistă. Întotdeauna am fost aşa. 

• Ne puteţi dezvălui şi nouă câteva dintre micile plăceri ale vieţii dumneavoastră? De exemplu, staţi în faţa televizorului, urmărind un film clasic, cu un bol mare de floricele pe genunchi?

Cum să nu!!! Aş fi în stare să mă uit la filme cu Carry Grant de dimineaţa şi până seara. Şi să mănânc floricele, cum să nu! Îmi place să merg şi la cinema, să citesc. Am o pasiune pentru tablouri şi am câteva favorite pe care mereu îmi place să le revăd. Îmi dau o energie, o forţă care-mi foloseşte foarte mult. Mă ajută.

• Care este cea mai dragă persoană sufletului dumneavoastră?

Mă puneţi la grea încercare, pentru că în viaţă avem persoane pe care le iubim în mod diferit şi nu aş putea să spun că o iubesc mai mult pe mama decât îl iubesc pe tatăl meu sau pe fetiţa mea ori pe soţ. Am prieteni dragi foarte mulţi... Nu ştiu să vă răspund. Alegeţi dumneavoastră.

• Probabil toţi cei care se găsesc cel mai adesea în jurul dumneavoastră.

Bineînţeles.

• Există ceva ce vă lipseşte? Ceva ce nu aţi reuşit să împliniţi până în acest moment?

Am auzit odată o expresie şi cred că mi se potriveşte şi acum: dacă mâine va fi ca şi astăzi, sunt bine. E perfect. Rămâne valabil.

• Ce planuri aveţi pentru acest an?

Am concerte la Barcelona, în Germania, la Londra... o serie de spectacole. Programul meu este foarte încărcat. Ştiu ce am de făcut pentru următorii cinci-şase ani. Aşa că...

• Există ceva ce vă reproşaţi? Sunteţi aspră cu dumneavoastră?

Da! Întârzii. Nu reuşesc să scap (râde) de acest defect. Întotdeauna uit de mine, mă pierd în detaliile femeieşti, mă uit în faţa oblinzii.

• Ăsta să fie cel mai mare defect?

Este unul dintre ele şi nu-mi place deloc. Este urât. Încerc câteodată să scap de asta. Alte defecte... am defecte, pentru că sunt plină de defecte. Întotdeauna am fost un copil bun, încerc să fiu bine, numai că nu-mi reuşeşte întotdeauna. Încerc să evit să fac ceva ireparabil. Nu am defecte vizibile, de care aş vrea să scap. Sunt destul de echilibrată din acest punct de vedere.

Madama Butterfly

La începutul lunii martie a avut loc lansarea internaţională a albumului  “Madama Butterfly”. În opera compusă de Puccini, Angela Gheorghiu interpretează rolul lui Cio Cio San, o tânără japoneză care se căsătoreşte cu un locotenent american, Benjamin Franklin Pinkerton. Marea solistă este acompaniată de orchestra de la “Academia Naţională din Santa Cecilia”, condusă de Antonio Pappano, iar Jonas Kaufmann interpretează rolul lui Pinkerton.