PE PĂMÂNT SRL / Veşnicia cu termopane

Adagiul "Fericirea cerească, gloria pămân­teas­că", de la Bellu, s-a dat după vremuri. Ce mai contează azi e fericirea aici şi o glorie prosperă după. Cimitirele se pregătesc cu încredere pentru via­ţa de apoi, după modelul complexelor reziden­ţiale şi al palatelor grele de sensuri, euroi şi mar­mu­ră. Mortul a ajuns un pretext pentru boieria înălţată în cimitire de neamul prost, neamul deştept sau neamul de tot felul, dar cu mulţi bani, mulţi de tot. Ter­mo­pane, granituri, marmure, personaje picta­te în picioare, morţi şi vii eternizaţi în basoreliefuri. Noii "grei" ai cimitirelor, proprietari de mausolee cu marmură "aristocraticizată", cu patină istorică – suntem vechi, domnule! –, vor să-i bage pe Cantacuzini încă o dată în mormânt de invidie. Sute de mii de euroi sau parai băgaţi în fundul mortului care a ştiut să-i facă pentru ca în plină glorie eternă să-i ia şi dincolo investiţi în termopane, lifturi, gravuri, amoraşi cu trompete şi telefoane mobile cu cartela încărcată, ca să sune în prostie când îi apelează neamurile spre aducere aminte, între două fumuri de la două gră­ta­re amenajate la buza criptei. E aproape vremea când merţanul va fi îngropat alături de noul şoim al cimitirelor, mortul cu două clase şi trei etaje la cavoul din marmură şi termo­pa­ne.

"Da ci, vroieţi să mă bag într-o margini? Acolo nu sunt numai politicieni, ci şî oamini de rînd, vreo cîţiva. Şî ci dacî era închis, vroieţi sî fac licitaţîi? Haidi, lăsî-mî în paci, du-ti la cimitir şî vezi undi-s nemţîi şi lasî-mî, cî mî inervezi". - un politician ieşean nervos

Noile cavouri stârnesc pofta de viaţă. Betoanele şi-au trăit traiul. Chiar şi pe lumea ailaltă, betonul e greu, te apasă până-n rărunchi pe lumea ailaltă.

Termopanul e uşor, optimist, respiră. Condiţia decedatului mutat la termopane e similară cu plecarea de la bloc la vilă. Sub pământ srl. Între termopane eşti etern accesibil. Nu degeaba ai parte de îngeri cu trompete şi mobil cu cartela la zi. Trecerea spre o lume mai bună se face lin, cu poezii de aducere-aminte şi zicale de gospodină care-şi tapetează bucătăria cu înţelepciuni pe pereţi.

Uneori, cu şpriţuri şi grătare la căpătâi. Cavouri din aluminiu, sticlă (şinele de oţel n-au intrat în pâine), ceva între ca­binele de telefon şi florăriile din staţia metroului. Restul anexelor, marmura, culorile pastel, turnuleţele, coloanele şi capitelurile conferă personajului aristocraţia pe care o merită.

Bucureşti, Cimitirul Izvorul Nou. Curat, aşezat, de cartier. Familia unuia cu nume mioritic şi-a tras un cavou modest ca dimensiuni, dar important ca aspiraţii exprimate de cinci turnuleţe. Sau piramide. Să fie piramiduţe? Ca moaţele uriaşe din capul ţaţei ieşite în lume. Termopane cu zăbrele contra hoţilor. Înăuntru, scaune de plastic cu spătar înfipte unu-ntr-altul, pregătite oricând pentru picnic. Ceva mai încolo, alt cavou, termopane, travertin, persane, nişă interioară, termopane. Pe un perete, pictură naivă cu un ins falnic, în picioare, mustaţă pe oală, plesnind de sănătate ca ultim omagiu…

Cimitirul Bellu. În extremitatea din dreapta, monumentul ostaşilor francezi căzuţi în România la ’916, morminte simple, aliniate ca paturile într-un pluton. Prin preajmă, cavouri de seamă: Canta­cu­zinii, Costa Floru, generalul Rădescu (auster, cazemată solemnă), mormântul simplu cu o cruce al Mariei Mareşal An­to­nescu, marmură neagră la celebra familie Urdăreanu, cu trepte, coloane din pia­tră, crucea Corinei, fetiţa poetului Şt.O. Iosif, ucisă în bombardamentele în care căzuseră şi francezii… Traian Vuia, celebrul primar Pake Protopopescu, marele arhitrect Cerkez, Aleea scriitorilor…

La Bellu pricepi că ţara asta n-a fost mereu de rahat, deşi fiecare epocă a avut parveniţii şi ţoapele ei. Între cavouri de istorie, afli şi hangarul unui …escu, avocat, hală ornată pe frontispiciu cu o concluzie amară: "Am muncit p-acest pământ pentru o cruce ş-un mormânt". Adică aiurea, tragi ca boul, agoniseşti degeaba, că nu te-alegi cu nimic decât c-un termopan, stâlp şi capitel ca să dai viaţă după moarte gândului bun despre tine, să-ţi onorezi pedigriul la care n-ai avut acces în viaţă. Te strecori între clasici, după avere şi imaginaţia srl-ului care ţi-a luat banii să facă din tine om pe vecie.

Cimitirul Reînvierea. În anii ’30, vizavi de Bellu era o cârciumă la intrarea căreia proprietarul scrisese: "Orişice s-ar spune şi oricum ar fi, tot mai bine-i icea decât vizavi". Azi e la fel şi în cimitir. La Reînvierea, graniţele s-au şters deja. Ai grătar, mici, cârnăciori şi bere în tinda cavoului galben pai, cu termopane, amoraşi cu trompete şi ceas şi lumină din toate părţile. Ideea cârciumarului s-a dat după vremuri: orişice s-ar zice şi oricum ar fi, e mai bine-aicea decât vizavi. Vizavi e zidul cenuşiu al unui depozit fără viitor.

Cristian Crisbasan: Piramida personală

Egiptenii au ridicat piramide din cu totul alte motive decât a construit Ceauşescu Casa Poporului sau vor unii să ridice o Catedrală a "Mântuirii Neamului". Ca să înţelegem de ce aceste "ctitorii" autohtone au încă destui adepţi la noi, daţi o raită prin cimitire şi priviţi la nunţile de sute de mii de euro. Românul este obsedat de nunta fastuoasă şi de cavoul mo­numental. Oricât de bogat sau sărac ar fi, el aspiră în secret la o "nuntă de vis", o îmormântare fastuoasă şi un "loc de veci" monumental.  Însă, chiar după învăţătura creştinească, aroganţa asta ar fi unul dintre păcatele capitale – superbia – dar asta nu-l deranjează câtuşi de puţin, nici pe el, nici pe clerici.

Una dintre "întreprinderile" care au mers, merg şi vor merge strună este afa­cerea "locurilor de veci", pentru că ea exploatează de minune această obsesie a "piramidei personale". Fiecare crede cu tărie şi pioşenie (mai mult sau mai puţin sinceră) că simpla lui (pe)trecere  prin această viaţă este un miracol al cărui simbol post-mortem – cavoul – trebuie să fie neapărat din "liga farao­nică". De fapt, dacă stăm să ne gândim, cum bine observa un prieten de-al meu, românul este singurul care în limba lui zice "m-am născut" – şi nu "am fost născut" – de parcă s-ar fi adus el singur pe lume. Asta sugerează din start un destin eroic care merită cu prisosinţă un monument faraonic.

Cu marmură, termopane, sistem de ventilare şi aerisire, statui şi sicrie durabile de mii de euro. Cu loc de veci central şi, dacă se poate, cu "vecinătăţi" celebre. într-un "neam de eroi", cum altfel am putea trece în eternitate decât lăsând în urmă un monument personal? Nu contează deloc că în "Cântarea Cântărilor" se spune că totul este deşertăciune şi că, de fapt, nimic nu ne aparţine cu adevărat.

Obsesia "monumentului" post-mortem din cimitir pare supremă şi surclaseză net alte tipuri de aspiraţii transcendente cum ar fi: ajutorarea semenilor, grija ca odraslele pe care le-am făcut să devină oameni adevăraţi, creaţia de lucruri spirituale şi materiale durabile şi folositoare – adică, pur si simplu, acea "supravieţuire prin ceilalţi", prin urmaşi.

Viaţa e cum e, de făcut am făcut şi noi ce-am putut, dar cavoul nu se negociază, nu este relativ şi pare "fatal", ca şi moartea însăşi. Şi cu cât a fost omul mai bogat, mai sus-pus, mai puternic şi mai influent, cu atât trebuie să fie monumentul mai mare şi mai mândru. Locul de veci se cumpără şi se amenajează din timp, că nu se ştie niciodată "ce-o da ăl de sus" şi când. Este un proiect pe termen lung – singurul – şi pus deoparte, separat.
În fond, ego-ul nu se poate desumfla aşa, ca un balon de cauciuc, el trebuie săpat în piatră şi închis ermetic în termopane ca să nu (se) răsufle.

Dacă ai vilă de lux, "te dai" cu Bugatti Veyron şi "joci" în liga "băieţilor deştepţi", este logic că nu te poţi înmormânta decât în "piramidă perso­nală".

Recunosc, nu-mi plac cimitirele, mormintele, cavourile, epitafurile, necroloagele, statuile, criptele, urnele funerare ţinute în sufragerie şi toată această recuzită menită să glorifice nişte falşi eroi. Prefer înmomântarea pe mare sau cenuşa luată de vânt. Prefer să  cred că cei dragi care s-au "dus" au emigrat într-o altă dimensiune definitv, preferând trecerea în zona crepusculară decât încremenirea în statui sau mumificarea în piramide.

Şi cum suprafaţa patriei nu se poate mări şi se nasc tot mai puţini copii, ne putem imagina un viitor în care cimitirele de lux cu cripte, statui de marmură şi cruci de aur vor înlocui cultura agricolă.

Temple de sute de mii de euroi

La Timişoara, romii au început să cumpere locuri de veci în cimitire, cum e cel din Calea Buziaşului, în urmă cu 3-4 ani. Aşa au apărut pagode stil "Strehaia", pavate cu marmură sau granit, cu uşi sculptate din lemn masiv şi acoperişuri din cupru, cu turnuleţe şi creneluri.

Cavourile au unul sau două etaje şi turnuleţe metalice pe acoperiş. Pe faţadă citeşti nu­me­le unor familii celebre de romi din oraş: Covaci, Mihai sau Câr­paci. Ca în cazul caselor cu turnuleţe, şi în cimitir a pornit în­trecerea între clanuri, bogăţia fiind proporţională  cu înălţi­mea cavoului, materialele folosite – marmură sau granit – şi numărul scenelor bibilice din ghips sau lemn sculptat.

"Un astfel de cavou costă enorm. Unii au amenajat parterul ca într-un un mic templu, cu poze sau sculpturi ale membrilor familiei, iar mormintele sunt în «demisol». Folo­sesc mate­riale scumpe: granit, marmură, lemn sculptat de stejar sau chiar de cireş. Astfel de cavouri au costat 100.000-150.000 de euro. Cel mai scump, nu spun numele familiei, dar se vede cu ochiul liber, a costat cam 300.000 de euro", ne-a declarat V.M., unul dintre şefii echipelor care construiesc pagodele funerare.

Primăria nu poate stopa acest gen de kitsch. Înălţimea şi detaliile de construcţie se fac la mica înţelegere între romi şi patronii firmelor care au în administrare cimitirele. "Tot ceea ce ţine de cimitire este edificat de către firmele ce administrează aceste locuri. Ele nu intră sub incidenţa Planului Urbanistic General al oraşului. Dacă apar anomalii de genul clădiri foarte înalte sau ieşite din comun, va trebui făcută o reglementare printr-un nou PUG. Actualul PUG al Timişoarei nu face referiri directe la construcţiile din cimitire. Legislaţia nu le includea când noi am realizat regulamentele actuale", a declarat Sorin Ciurariu, arhitectul-şef al Timişoarei.

Aleşii parcelei 54

Consiliul Local al oraşului "Eternitatea" îşi aşteaptă aleşii!
Nu e nimic exagerat, pentru că cimitirul principal al Iaşiului arată ca un mic orăşel, cu gropi pe alei, circulaţie blocată în caz de evenimente, fără căldură şi apă caldă şi mari datorii la întreţinere. Aleşii sunt politicienii locali care şi-au tras cavouri în cartierul rezidenţial, aproape de preţioşii profesori universitari. Că dă bine la sfinţişori.

Aleşii locali şi-au tras locuri de veci chiar în buricul "târgului", în cartierul zero, cu vedere panoramică: prin crăpătura cavoului. Locuri de odihnă veşnică pentru mai-marii zilei.

În ciuda faptului că cimitirul nu mai avea teren, fiind închis, s-a găsit soluţia scoaterii osemintelor ostaşilor germani pieriţi pe aceste meleaguri şi înfiinţarea unei zone de lux: parcela 54, parcela VIP-urilor încă în viaţă. Fiecare şi-a ales la preţuri aproape moca pământ gras în zonă ultracentrală, aproape de biserică, cu vedere spre aleea centrală, aproape de vadul alegătorului încă în viaţă.

Cu profesori universitari şi artişti în preajmă. Aşa cum stă bine ţoapei ajunse. Ici a plonjat unul, colea altul, lângă săracul Săhleanu s-a mai pitit unul. Iaca dăm şi nume: colţul portocaliu e ocupat de fostul preşedinte CJ, cel verde-iarbă de fostul prefect, ăla roşu-trandafiriu are sacoşa pe clanţă până la trecerea la cele veşnice pentru fostul şef al filialei Iaşi a partidului... Mai e şi fostul şef al regiei locale de transport. Şi mulţi alţii. Foşti şi actuali şefi şi şefuţe. Şefir-aţi ai dracu' de cârtitori, ce, n-are voie omu’ să se întrunească, de-un cvorum, chiar şi acolo, în cimitir?

REACŢIE DE POLITICIAN
Contactat telefonic, după explicaţii politicoase, cum că ose­mintele germane s-au cerut singure să iasă de acolo, un "fost" a tunat şi a fulgerat: "Da ci, vroieţi să mă bag într-o margini? Acolo nu sunt numai politicieni, ci şî oamini de rând, vreo câţiva (de ochii lumii – n.r.) Şî ci dacî era închis, vroieţi sî fac licitaţâi? Haidi, lăsî-mî în paci, du-ti la cimitir şî vezi undi-s nemţîi şi lasî-mî, cî mî inervezi". (Cristinel C. Popa)

Republicile Stăneştilor

Cimitirul "Sfânta Treime" din Iaşi, situat aproape de cartierele Păcurari şi Păcureţ, este cel care a alimentat noua întrecere în "branşă" şi la Iaşi: cine are cavoul cel mai înalt, cu cei mai mulţi îngeraşi, cruci, cruciuliţe, în culori vii, roz-bombon dacă se poate.

În judeţ există şi două "republici" Stănescu: Ciurea şi Grajduri. Stăneştii din "provincie" nu mai vor să fie îngropaţi în cimitirele unde le odihnesc bătrânii, la marginea satelor cu pricina, ci vor să locuiască întru veşnicie la Iaşi, în buricul târgului, dacă se poate la Eternitatea, lângă lumea bună, profesori universitari şi oficialităţi.

Cavoul e situat în vale. De la distanţă te întrebi ce ar putea fi. De sus, de lângă capelă, seamăna prea puţin cu o uriaşă ciupercă atomică, văzută de la distanţă. Sau poate un val tsunami, având un geam de ultimă generaţie pe braţul vâltorii? O locuinţă la marginea cimitirului? Sau poate ghereta a doi-trei portari. Şi aşa pare prea mare. Dar ce nevoie are ipoteticul "paznic" de atâtea geamuri termopane, îngeraşi, gresie la intrare? Şi, chiar aşa, terenul în zonă nu e atât de abrupt! Cu toate acestea, vizitatorul e invitat, doar aşa, pentru a fi impresionat, să urce câteva scări, fastuoase. Pe "prispă" luceşte gresia. Uşa? Termopan, albă; sus, un geam obişnuit, mat. Să se vadă şi din afară umbra mortului. Dar înăuntru nu e nici un răposat. În dreapta uşii zâmbesc mascat dintr-un medalion cât se poate de şugubăţ viitorii proprietari. Bărbatul poartă cravata asortată cu hainele femeii. Poartă codiţe împletite şi un lanţ mare, din aur, la gât. Mai jos de prispă, pământ reavăn, de curând adus. "E cărat de la mine, de la locul de veci de colo. Au plătit un om de aici şi l-a adus. Îi cunosc pe proprietari. Se adună în week-end în gaşcă şi chefuiesc, beau numai şampanie, i-am văzut cu ochii mei. Petrec aici, şi-au cumpărat loc de distracţie", spune un bătrân, care are locul de veci ceva mai încolo, pe aceeaşi alee.  

CAVOU DE MAFIOT
Cavoul cu pricina e într-un colţ al cimitirului, are geamuri în formă de cruce, evident, din termopan, în spate un geam obişnuit, cum altfel decât termopan, cu patru ochiuri, iar deasupra o mică sta­tuetă: Iisus Hristos. Colorată în "arome" rozalii. Este vorba de cavoul familiei Hristache, unde de-abia s-au încheiat lucrările: îşi aşteaptă chiriaşii.

La câteva zeci de metri de acesta, o altă căsoaie. Este vorba despre cavoul familiei Ristache, locul unde îşi duce somnul de veci celebrul Benone Ristache, ucis de mafia moldoveană în 1995. Omul se ocupa cu trafic de arme, cu droguri şi a fost împuşcat la comandă, pentru că şi-a depăşit sarcinile de serviciu. Pentru că a fost construit în 1996, cavoul seamăna cu vechile monumente funerare, fotografia lui Benone fiind agăţată pe post de ghindă într-un copac. (Cristinel C. Popa)

ŞOIMII TRANZIŢIEI / Ţoapa cu cavou şi mobil

• Recuzita: turnuleţe, statui, amo­raşi cu telefoane mobile şi cartela la zi ca să-l poţi suna dincolo, indiferent de oră.
• Target: proprietarul şi neamurile se aranjează convenabil cu veşnicia.
• Aspiraţii: Dacă ţoapa are dreptul la veşnicie în viaţă, de ce n-ar avea şi după?
• Adagiul preferat: celebrul "Fericirea cerească, gloria pă­mântească!" adus la zi în era termopanului: la o fericire pă­mân­tească apro­xima­tivă se cuvine o glorie pe măsură în înalturi. Să vadă sfin­ţii că ne permitem.