Fumuri în istorie

Pipele au fost foarte apreciate încă din antichitate, fiind umplute la început cu frunze şi alte materiale organice arse, apoi, în scopuri medicinale sau haluginogene. Deşi tutunul a fost descoperit o dată cu Lumea Nouă, în secolul al XV-lea, obiceiul fumatului era deja cunoscut cu cel puţin 1.500 de ani în urmă.

Se spune că primele obiecte asemănătoare unor pipe au fost găsite în morminte egiptene datînd din jurul anului 2.000 î.Hr., deşi arheologii nu au confirmat încă vechimea obiectelor. Ce se ştie cu siguranţă este faptul că Herodot (484 î.Hr. – 425 î.Hr.) spunea despre sciţi că inhalează fumul unor plante arse, ierburi care ar fi putut fi marijuana.

Indienii americani construiau pipe numite “calumet” – păstrate pînă în zilele noastre sub denumirea de “pipa păcii” – pe care le foloseau în cadrul ritualurilor magice şi al ceremoniilor. Pipa, construită în general dintr-o argilă specifică, sub formă de tub, trecea pe la fiecare membru al tribului în cadrul întîlnirilor care aveau ca scop stabilirea păcii sau a unui acord comercial între triburi, o căsătorie sau trecerea unui adolescent în rîndul adulţilor. Arheologii au descoperit intrumente asemănătoare şi în Africa, dimensiunile acestora ajungînd pînă la aproximativ opt metri. Pe de altă parte, indienii americani aveau convingerea că, în cadrul ritualurilor magice, fumul expirat duce către cer şi gîndurile, astfel reuşind să comunice cu zeul lor, “Pasărea Tunetului” sau “Zeul Preriei”. Un alt model de pipă, tot la indienii americani, era construit din lemn, în formă de “Y”, fumul, care provenea dintr-o movilă de tutun aprins, fiind tras pe nas.

Peste ocean. Cît despre aducerea plantei de tutun în Europa, există o poveste care spune că primul european care a fumat a fost un membru al echipajului condus de Cristofor Columb, pe numele său Rodrigo de Jerez. El ar fi fost denunţat Inchiziţiei de către soţia sa, pe motiv că înghiţea foc, expira fum şi sigur era posedat de diavol. În 1603, regele James al Angliei pornea o adevărată campanie împotriva fumatului, iar 30 de ani mai tîrziu toţi vînzătorii de tutun nu mai puteau să comercializeze această plantă fără a avea licenţă, în caz contrar aplicîndu-li-se amenzi. În secolul al XVIII-lea europenii au început să inhaleze tutunul pe nas, dar obiceiul aprinderii pipei încă exista în America. Apoi pipa s-a răspîndit în Europa în timpul domniei reginei Victoria, între 1837 şi 1901, activitatea de a fuma pipă fiind considerată un act intim personal. La începutul celui de-al doilea război mondial, pipele erau deja asociate cu clasele înalte, ofiţeri sau filosofi, banala ţigaretă fiind destinată doar maselor.

STIL. În timp ce europenii descopereau America, în Asia şi Golful Persic se răspîndea obiceiul fumatului cu narghileaua, în forma în care este cunoscută ea astăzi. Narghileaua primitivă, originară din India, era construită din coajă de nucă de cocos. Aspectul său a fost îmbunătăţit pe parcursul răspîndirii sale în Iran şi apoi în toată lumea arabă. Fumatul narghilelei a devenit un adevărat ritual în Turcia, în timpul domniei lui Murat al IV-lea (1623 - 1640), creîndu-se reguli pînă şi pentru modul de aprindere al cărbunilor acesteia. Pe parcursul anilor, pentru narghilea au fost inventate diferite tipuri de tutun aromat, fumat pentru simpla plăcere a gustului şi mirosului. Iniţial, cu ajutorul acestui obiect se fuma haşiş, perşii, de exemplu, fiind foarte meticuloşi în respectarea acestui ritual. Înainte de a folosi narghileaua, bărbaţii îşi puneau soţiile să fumeze cîteva “porţii” bune de haşiş pentru ca fumul să fie, apoi, perfect pentru ei. Narghileaua are patru componente: Agizlik (muştiucul), Lüle (partea de sus), Marpu (pipa) şi Gövde (corpul narghilelei, umplut cu apă).

Citește pe Antena3.ro