Mausoleul uriaşului

de Vasile Surcel | 19 Iul 2008 • 00:00

Angajaţii carierei Racoş au descoperit de curînd o fosilă excepţională, unică în ţara noastră: scheletul perfect conservat al unui mastodont, un animal preistoric imens, care a trăit acum trei milioane de ani.

Privită de departe, cariera Racoş seamănă cu un amfiteatru imens, construit parcă pentru zei. Un "Colosseum" gigantic, în care stivele de roci albe, depuse în timp deasupra pînzei negre de cărbune, par nişte ziduri ciclopice, tăiate în marmura cea mai fină. Iar toate la un loc alcătuiesc un mausoleu imens, clădit exact pe măsura uriaşului care-şi doarme acolo somnul de veci.

"Poarta temporară"

Primele excavaţii de la Racoş au început prin 1996. Iar de atunci şi pînă acum, de acolo s-au dislocat peste cinci milioane de metri cubi de material, de la solul viu, contemporan, la straturile groase de nisip, adunate în ultimele zece milenii. După ele au urmat stivele de marne albe, "sterilul" depus timp de milioane de ani peste zăcămîntul de lignit. De foarte bună calitate, cărbunele de aici alimentează centralele electro-termice din Braşov şi Bacău. O rezervă consistentă care, dacă va fi exploatată pînă la capăt, poate asigura integral nevoia de combustibil a celor două oraşe în viitoarele cîteva decenii. Ei bine, stratul de marne este exact locul în care, aproape din întîmplare, s-a deschis o spectaculoasă "poartă temporală", care a readus la viaţă o lume străveche, dispărută hăăt… de o veşnicie. O lume stranie, în care viaţa pulsa năvalnic. O lume sălbatică în care, abia coborît din copaci, omul era doar un crochiu, o primă schiţă a tabloului evolutiv care avea să-l aducă, pînă la urmă, în actuala postură de stăpîn absolut al întregii planete.

Ciudăţenia

Primul semn al acestei descoperiri fabuloase a apărut pe la începutul lunii iunie, cînd unul dintre excavatoriştii carierei, care lucra în stratul de steril, a găsit un obiect ciudat, căzut din cupa utilajului. Era o bucată rotundă de material, cu un diametru de 13-14 cm, lungă de aproximativ zece, care se deosebea prin aspect şi textură de marna din care muşcase pînă atunci cupa maşinăriei. După ce a şters praful de pe obiect, omul s-a trezit în faţa unui soi de os ciudat, de culoare maronie, cu suprafaţa lustruită. Nedumerit, şi-a chemat imediat şeful, pe inginerul Levente Toth, geologul minei, pasionat însă şi de paleontologie. Ceva mai tîrziu, acesta ne-a spus că de mult timp şi-a instruit oamenii să fie atenţi şi să-l anunţe ori de cîte ori găsesc prin carieră asemenea ciudăţenii. Ajuns la faţa locului, Levente a oprit imediat lucrul în acel punct. Apoi, privind în jur, a văzut în faţa excavatorului, cam la 5-6 metri înălţime, două pete circulare, de altă culoare decît roca din jur. Era locul de ruptură din care provenea ciudatul obiect găsit de excavatorist. Examinînd fragmentul şi raportîndu-l la cele două urme circulare, geologul şi-a dat seama că s-ar putea afla în faţa unei descoperiri importante: fosila unui elefant preistoric. Dar, în acea etapă, nici el nu avea cum să ştie că e pe cale să aducă la lumina zilei o comoară paleontologică, unica de acest fel din toată ţara. În scurt timp, a dispus ca stratul de steril marnos, gros de cîţiva metri, să fie decopertat cu buldozerul. Apoi, cînd primele oase au început să iasă la iveală, a renunţat la utilajul greu şi a trecut la uneltele de fineţe ale paleontologului: ciocanul geologic, şpaclul şi pensula. Ceva mai tîrziu s-au folosit chiar şi unele "neconvenţionale", utilizate, de obicei, în cu totul alte scopuri. Precum cea adusă de paleontologul Codrea: "Uite, vezi cuţitaşul ăsta scurt, cu lama triunghiulară? Este un cuţit pentru deschis stridii, pe care l-am adus de la Paris. Dar este foarte bun pentru a săpa în acest tip de rocă. Motiv pentru care-l utilizez la degajarea fosilelor. Mi-a fost de folos chiar şi atunci cînd a fost vorba despre oase de dinozaur".

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Certitudinea

Primul os ieşit parţial la iveală după îndepărtarea stratului de steril era mic, cu o formă oarecum conică. Avîndu-l doar pe el la îndemînă, Levente a pus un prim "diagnostic": molar de Anancus arvernensis, una dintre cele cîteva specii de mastodont cunoscute de paleontologi. În scurt timp, avansînd cu săpătura, şi-a dat seama însă că nu este vorba despre un molar. Şi nici despre Anancus. Dar cu siguranţă avea de-a face cu un strămoş al elefanţilor, un Proboscidian preistoric. Ulterior, degajarea primară a relicvei a arătat că întreaga fosilă ocupă cam zece metri pătraţi. Dar şi că este vorba despre o descoperire excepţională, unică în ţara noastră. Motiv pentru care Levente i-a anunţat pe specialiştii muzeelor din Baraolt şi Sfîntul Gheorghe. Precum şi pe Vlad Codrea, de la catedra de paleontologie a Universităţii Babeş-Bollyai din Cluj, care a venit rapid la "locul faptei". Pe măsură ce lucrările avansau, devenea tot mai clar că volumul de muncă migăloasă depăşea puterile unui singur om. Motiv pentru care, în ajutorul lui Levente au venit şi elevii şcolii din Baraolt, copii extrem de încîntaţi că au ocazia de a participa la o descoperire extraordinară. În cîteva zile a fost clar că se aflau în faţa unui schelet întreg de mastodont, conservat perfect, în condiţii cu totul excepţionale.

"Operaţiunea Monstrul"

Cu puţin timp înainte de venirea lui Codrea, Levente a dat peste o altă ciudăţenie: în timp ce lucra la degajarea unuia dintre oasele bazinului, a ieşit la iveală un dinte mărişor, foarte ascuţit. În primele clipe a crezut că acesta ar putea aparţine unui animal carnivor care, venit "să se ospăteze" din cadavrul mastodontului, a murit şi el acolo, din nu se ştie ce cauză.

Înaintînd migălos cu săpătura, a trebuit să părăsească însă această primă ipoteză: osul maxilarului în care era înfipt dintele, alături de alţi cîţiva care au apărut mai tîrziu, era mult prea subţire pentru a fi aparţinut vreunui mamifer. Aşa că Levente şi Codrea s-au gîndit la altceva: un peşte foarte mare. Clarificarea le-a venit rapid, dintr-un loc cu totul neaşteptat: din biroul lui Levente. În urmă cu ceva timp, inginerul găsise pe malul unui lac din zonă capul unei ştiuci, pe care-l conservase. Peştele fusese un exemplar impresionant, care, viu fiind, avusese cam zece kilograme şi o lungime de un metru şi jumătate. Probabil că fusese prins, cu o noapte înainte, de către o vidră care-i mîncase corpul, lăsînd pe mal doar capul şi 10-15 cm din şira spinării. Însă chiar şi aşa, "trofeul" rămas de pe urma ospăţului nocturn era impresionant. Comparînd maxilarul ştiucii contemporane cu relicva găsită lîngă mastodont au văzut că seamănă foarte mult. Atît doar că "dantura" preistorică părea să fi aparţinut unui adevărat monstru al apelor, un peşte răpitor care, pe cînd trăia, avea o lungime de peste 2,5 metri. Dar, din păcate, nici din el nu s-a păstrat decît capul. Cum de ajunsese să se încurce între picioarele gigantului "adormit" în cariera de la Racoş? N-o să aflăm niciodată, căci amănuntele acelei întîmplări ciudate sînt aproape imposibil de descîlcit. Ceea ce se poate bănui este că prezenţa imensului răpitor într-un loc atît de neaşteptat este legată de anumite condiţii de mediu specifice, prezente aici în acele vremuri imemoriale. Dar şi cu condiţiile cu totul excepţionale care trebuie să fie îndeplinite, obligatoriu, pentru conservarea intactă a unor asemenea relicve.

Precizarea

Levente şi-a continuat săpăturile metodic, aşa cum scrie la carte. Şi, puţin cîte puţin, în cariera de la Racoş a început să prindă contur visul oricărui paleontolog: scheletul întreg al unui animal străvechi, cu toate oasele legate în conexie anatomică. Ulterior, examinarea atentă a fosilei, pe măsură ce era scoasă din cavoul de rocă, a dus la identificarea precisă a fostului "posesor": nu era vorba despre Anancus, ci despre Borsoni. Tot un mastodont, dar o varietate care avea "defensele", adică fildeşii, acoperite cu smalţ, cel care i-a dat "ciudăţeniei" căzute din cupa excavatorului aspectul de os lustruit. Anancus? Borsoni? Ei, subtilităţi de ale savanţilor, căci doar pentru ei contează aceste detalii "onomastice", rostite în limba lor "păsărească". Detalii care, ce-i drept, au o mare importanţă pentru ştiinţă. Dar care, pentru noi, simpli spectatori, pălesc în faţa straniului spectacol oferit de stăvechea relicvă. Spectacol care ia înfăţişarea unei veritabile călătorii în timp, ce descrie fidel un episod dramatic, petrecut acum o eternitate, cîndva, în urmă cu trei milioane de ani. Cu timpul, săpăturile de fineţe au adus la lumină aproape întregul schelet al uriaşului: craniul, coloana vertebrală, oasele picioarelor, dintre care cele mai "mărunţele" au cam un sfert de metru lungime, coastele, omoplaţii, bazinul. Inclusiv vertebrele din ce în ce mai mici, care alcătuiau cîndva "armătura" osoasă a cozii, "piesă" paleontologică ce se păstrează extrem de rar. Singurele părţi lipsă sînt jumătăţile dinspre vîrf ale fildeşilor, cele care au apucat să fie măcinate de cupa excavatorului. Dar, chiar şi aşa, prima lor jumătate, cea fixată în craniu, este aproape intactă, păstrată pe o lungime de aproximativ 1,5 metri fiecare. Iar tot acest spectacol preistoric nu ar fi fost posibil fără îndeplinirea unor condiţii cu totul speciale.

"Naşterea" unei fosile

Imaginile spectaculoase ale unor animale preistorice, fie ele mamifere uriaşe ori dinozauri de la începutul vremurilor, "populează" filmele documentare şi marile muzee. Oase de uriaşi fixate şi susţinute cu armături de oţel, colţi fioroşi, înfăţişări ciudate, care par a fi mai curînd nişte demoni sosiţi din lumi de coşmar, toate lasă asupra privitorilor o impresie de neuitat. "Garnituri" complete, din care nu lipseşte nici cel mai mic oscior, aceste relicve par însă a fi "noi", ca şi cum pielea şi carnea au fost smulse de curînd de pe ele, transformîndu-le în nişte preparate anatomice contemporane. Adevărul este că majoritatea unor astfel de exponate sînt doar nişte reconstituiri, făcute în laborator. Nişte reconstituiri, ce-i drept, extrem de spectaculoase, în care oasele "originale" reprezintă însă doar un procent, mai mic sau mai mare. Situaţie datorată nu comodităţii cuiva, ci pentru că descoperirea unui schelet străvechi, fosilizat în întregimea lui, este un eveniment deosebit de rar, cu care un paleontolog, oricît de norocos ar fi el, se întîlneşte, de obicei, doar o singură dată în viaţă.

Iar asta datorită complexităţii condiţiilor care trebuie întrunite obligatoriu pentru ca o asemenea relicvă să se conserve integral. În cazul vertebratelor, cele care se fosilizează cel mai frecvent sînt oasele scheletului. Conservarea lor, pentru milioane şi zeci de milioane de ani, depinde de anumite evenimente locale care trebuie să se petreacă, obligatoriu, în primele zile sau săptămîni de la moartea viitoarei fosile. Indiferent cît de mic sau de mare, de paşnic sau de fioros ar fi fost un animal în cursul vieţii sale, după moarte trupul îi este sfîşiat şi consumat de "necrofagi", carnivorele care se hrănesc mai ales cu hoituri. Astfel se face că, de obicei, cadavrul este sfîrtecat rapid, iar bucăţi din el sînt împrăştiate pe o mare suprafaţă. Chiar dacă asta nu se întîmplă, iar corpul neatins de colţii altor animale rămîne întreg, dar expus la aer, unde se descompune lent, oasele se alterează iremediabil şi dispar fără ca din ele să mai rămînă mare lucru. Pentru ca scheletul unui animal să treacă întreg prin bariera timpului, este neapărată nevoie ca, după moartea lui, cadavrul să fie acoperit, în cel mai scurt timp posibil, de aluviuni, fie că este vorba despre noroiul adus de vreo inundaţie catastrofală ori de o dună mişcătoare de nisip adusă acolo de o vijelie puternică. Dar nici această înlănţuire rară de fenomene nu este suficientă: pentru ca oasele să se "pietrifice" şi astfel să fie pregătite pentru călătoria prin timp este nevoie ca în solul străvechi în care animalul a fost îngropat rapid să aibă loc nişte reacţii chimice speciale, care-i impregnează rămăşiţele cu anumite substanţe minerale. Iar toate aceste condiţii indispensabile "se adună" la un loc extrem de rar. Exact acesta a fost cazul mastodontului din cariera de la Racoş.

Moartea mastodontului

Mastodontul, indiferent dacă este vorba despre "Anancus" ori "Borsoni", era o rudă a Mamutului lînos, simpaticul personaj cu fildeşi încîrligaţi făcut celebru de filmul "Ice Age". Acoperit cu blană lungă, cu fire lungi de peste un metru, acela era un pachiderm adaptat la clima rece, specifică Erei Glaciare. Spre deosebire de el, mastodontul trăia într-o climă relativ caldă. Corpul său, mai scurt şi ceva mai scund, era masiv şi deosebit de puternic. Iar "defensele" – fildeşii săi, aproape drepţi, puteau să ajungă şi la 4,5 metri lungime. Porţiunile păstrate par să indice că mastodontul de la Racoş avea nişte "colţi" de aproximativ de 3,5 metri. Deocamdată, acestuia nu i se cunoaşte sexul, care va fi determinat în laborator, după măsurarea precisă a oaselor. Iar vîrsta îi va fi putea fi stabilită, în raport cu aspectul danturii, abia după dezvelirea completă a craniului. Dar chipul acestei fosile excepţionale, ce iese puţin cîte puţin la lumina zilei, este de-a dreptul impresionantă. Străvechiul animal pare a se fi culcat pe partea stîngă, după ce mai întîi şi-a strîns picioarele sub el. La fel cum fac şi elefanţii actuali. Întins astfel, el pare a se fi pregătit să tragă un pui de somn care a durat... trei milioane de ani. Timp lung, în care pămîntul de sub el pare să fi rămas neclintit. Motiv pentru care paleontologul Vlad Codrea a recoltat probe de sol din zona în care, cîndva, era stomacul animalului. Probe care, ajunse în laborator, vor fi examinate din punct de vedere palinologic. Adică vor fi studiate la microscop şi, cu puţin noroc, în ele se vor identifica urme de polen, rămase din plantele pe care mastodontul le-a mîncat la ultimul său "dejun". În faza actuală a cercetărilor nu se poate preciza cauza morţii animalului. Dar structura geologică a stratului de rocă în care a fost găsit, precum şi dispunerea zăcămîntului de cărbune din zonă reconstituie cu fidelitate înfăţişarea lumii, aşa cum era în momentul în care el şi-a dat duhul.

O lume străveche

Paleontologul Vlad Codrea ne-a relatat că, din punct de vedere geologic, zona carierei Racoş aparţine sfîrşitului perioadei pliocene. Iar pe atunci acolo exista un ecosistem de tip lacustru, un luciu de apă alimentat de rîuri acum dispărute, ce coborau de pe versanţii munţilor din zonă. Marna fină, depusă peste straturile de cărbune, dar şi peste scheletul mastodontului, arată că era vorba despre un lac liniştit, fără curenţi sau valuri puternice. Pe malurile acelui lac ancestral se afla o pădure cu arbori adaptaţi la umezeală. Trunchiurile lor, depuse timp de mii de ani pe fundul apei, sînt cele care au dus la formarea actualului zăcămînt de cărbune. Deocamdată, n-avem de unde să ştim cum a ajuns cadavrul mastodontului în apele acelui lac străvechi. Dar putem să ne imaginăm derularea unui scenariu dramatic. Rudă cu elefanţii actuali, este foarte posibil ca şi mastodontul să fi avut un comportament asemănător. Iar elefanţii, atunci cînd sînt bolnavi sau răniţi, se duc, dacă au posibilitatea, pe malul unei ape, unde răcoarea le mai alină probabil suferinţa. Modul în care mastodontul s-a culcat pe partea stîngă, după ce mai întîi şi-a strîns picioarele sub el, pare a fi exact oglinda unui astfel de comportament. Apoi, s-a întîmplat ceva neaşteptat, ceva similar unei "viituri" care a depăşit malul lacului şi l-a acoperit cu aluviuni. O dată cu acel val, acolo a fost dus şi corpul imensului peşte răpitor din care acum nu

s-a mai păstrat decît capul cu dinţii tăioşi ca nişte mici pumnale. Poate că în acele momente mastodontul era deja mort. Sau poate că era într-atît de slăbit, încît nu s-a mai putut ridica de pe malul lacului ca să plece la adăpost, într-un loc mai înalt. Cu siguranţă că nu vom putea elucida în amănunt aceste detalii. În schimb, nu avem decît să ne bucurăm că moartea dramatică a fiarei preistorice s-a petrecut în nişte condiţii speciale, care i-au permis să ajungă pînă în zilele noastre martor mut al unor vremuri demult apuse.

"Vecinii" mastodontului

Fără a fi strict legate de mastodont, secţiunile aduse la lumină de excavaţiile din cariera Racoş pun în evidenţă imaginea unei lumi care acum ne este absolut străină. Spre exemplu, la cîţiva metri înălţime faţă de nivelul în care a fost descoperită fosila, în zidul de marnă albă apar mai multe straturi de sedimente, mult mai închise la culoare decît restul zonei. Vlad Codrea ne-a clarificat motivele prezenţei acelor urme. Sînt straturi de cenuşă vulcanică, urme ale erupţiilor care au avut loc cîndva în Munţii Harghitei. Vulcani în ţara noastră? Ei bine, da. Timp de cîteva zeci de milioane de ani, erupţiile vulcanice au fost o constantă a "peisajului" din această zonă a Europei. Iar munţii, de la Carpaţii Orientali pînă la cei ai Harghitei, sînt martorii acelor vremuri. Iar urmele unui crater vulcanic pot fi încă detectate destul de aproape de Racoş. Iar calculînd la scară geologică ultima erupţie în această zonă pare să fi avut loc destul de recent, acum 800.000 de ani. Bineînţeles că mastodontul descoperit la Racoş nu trăia pe acele meleaguri de unul singur. Tot paleontologul Codrea ne-a relatat că, deşi nu sînt strict contemporane, zona de aici este asemănătoare cu ecosistemul întîlnit în Moldova, la Măluşteni. Iar fauna de acolo, adaptată la o climă mai caldă decît cea din zilele noastre, este deosebit de bogată. Bineînţeles că aceeaşi situaţie trebuie să fi existat şi la Racoş. Adevărul este că de-a lungul timpului atenţia insistentă a inginerului Levente a dat roade. Chiar din stratul de cărbune au fost scoase cîteva oase ale unui animal mare, probabil un rinocer. Din păcate, în acest caz, norocul n-a mai fost de partea oamenilor de ştiinţă: fosila a fost distrusă aproape complet, înainte ca vreun om să-şi fi dat seama de prezenţa ei. Din "ghearele" utilajelor au scăpat doar cîteva dintre oasele unuia dintre picioarele animalului. Tot pe teritoriul carierei au mai fost descoperite o parte a craniului, mandibula, cîţiva dinţi şi oase ale unui ierbivor, probabil o antilopă. Iar într-o bucată de cărbune a fost găsit un dinte de castor, lung de aproximativ zece centimetri. Un localnic a relatat că, dorind să spargă o bucată de cărbune din carieră, ar fi găsit în ea carapacea unei broaşte ţestoase. Dar, habar neavînd despre ce este vorba, a aruncat-o pe foc. Deasupra stratelor de marnă se întind, "discordant", după cum spun savanţii, terasele Rîului Cormaşul şi ale Oltului. Acesta a început să curgă pe acolo cu puţin timp înaintea ultimei erupţii vulcanice din zonă. Iar din solul viu, depus în ultimele cîteva mii de ani, au ieşit la iveală alte vestigii. Cel mai impresionant este capul unui bour imens, cu coarnele lungi de aproape un metru. Tot din mal au mai apărut şi nişte urme de locuire umană, probabil din neolitic şi din Epoca Bronzului. Dar acestea au ieşit la iveală cu totul accidental, fără să se poată determina dacă este vorba despre urme de locuire permanentă.

După degajarea sa completă, scheletul mastodontului de la Racoş o să ajungă la Muzeul din Baraolt, unde va fi montat "in situ", adică exact în poziţia în care a fost descoperit. Dar asta se va întîmpla mai tîrziu, probabil la toamnă.