Cultul morţilor

Omenirea, din cele mai vechi timpuri, a avut credinţa existenţei spiritului şi supravieţuirii lui după ce părăseşte corpul fizic. Din această cauză, despărţirea de cei care părăseau această lume materială era şi este şi astăzi însoţită de unele ritualuri specifice religiei fiecărei civilizaţii.

Egipteni, babilonieni, persani, chinezi
Egiptenii antici considerau că omul este compus din corpul material, sufletul invizibil, imaterial şi aşa-numitul Ka, un fel de fantomă vizibilă care are forma omului, dar este nepalpabilă. Acest Ka îl însoţeşte pe om întreaga viaţă, iar după moartea acestuia supravieţuieşte, fiind interesat în continuare de trupul şi sufletul său. Din această cauză mormintele egiptene aveau aspectul unor adevărate locuinţe amenajate cu cele necesare vieţii, în care depuneau corpul conservat prin îmbălsămare pentru a rămâne indestructibil. Dacă mumia s-ar fi distrus, în cel mai rău caz, s-ar fi depus în mormânt o statuie a mortului executată din piatră, lemn sau teracotă, ce-ar fi reprezentat o garanţie că viaţa celui decedat va continua. Mumia era pregătită cu grijă, pentru ca sufletul să poată reintra în ea. Pregătirea ei începe cu extragerea creierului şi a viscerelor, care erau impregnate cu parfumuri şi păstrate în patru urne (pentru ficat, intestine, plămâni şi inimă). În locul inimii se punea un scarabeu (ce simboliza reînnoirea) din argilă sau piatră dură, ce avea pe el gravată o formulă magică. Aceasta l-ar fi ajutat pe cel decedat în faţa tribunalului instituit de zeul Osiris. Corpul era acoperit cu răşini şi arome (smirnă, tămâie, scorţişoară) şi era ţinut 70 de zile într-o soluţie de carbonat de sodium, ca apoi să fie înfăşurat în mai multe fâşii de pânză de in îmbibate în clei aromat. Mumia se introducea într-un sicriu din lemn cu forma trupului, pictat la exterior cu portretul defunctului. Lângă sicriu se aşezau obiecte de uz casnic, mâncare şi o serie de figurine din argilă sau lemn, ce reproduceau chipurile celor apropiaţi (rude, servitori, sclavi, etc.) de compania cărora avea nevoie defunctul în viaţa sa viitoare. Cultul morţilor mai includea ofrande şi ceremonii.

Babilonienii aveau şi ei credinţa într-o viaţă de dincolo de mormânt. Şi aceştia îngropau lângă mort obiectele sale personale. Dacă înmormântarea nu s-ar fi făcut cu întregul ritual, se credea că spiritul mortului se va desprinde de trup ca un fel de umbră şi va tulbura viaţa celor vii, rătăcind fără odihnă. Altfel, spiritul liniştit ar fi coborât în regatul întunecat al morţilor. Ghilgameş scria că pe cei ce au părăsit această viaţă un barcagiu îi va trece un râu, ducându-i pe "tărâmul" din adâncuri, în ţara de unde nu se mai întorc. La babilonieni se întâlneşte, pentru prima dată în istorie, ideea că durerea fizică şi suferinţa morală sunt consecinţele păcatului.

Persanii considerau că judecata, ce va încheia ciclul existenţei universale, va pedepsi ori va răsplăti pe om după faptele sale. Ştiind că cele mai mari păcate se fac cu gândul, vorba şi fapta, ei povăţuiau oamenii să aibă "cugetări bune, cuvinte bune şi fapte bune". Ei considerau că omul are trei virtuţi principale: pietatea, cinstea şi spiritul de dreptate în vorbă şi faptă. Datoria lui este să transforme duşmanul în prieten, omul rău în unul bun şi drept, iar ignorantul în instruit. După decesul corpului, sufletul se află în preajma trupului timp de trei zile, după care este purtat de vânt în faţa a trei judecători. După judecată, sufletul va trece pe "puntea alegerii" către "Lăcaşul Cântărilor" sau "Lăcaşul Suferinţei" pe veci. Păcătoşii care au făcut şi fapte bune vor rămâne într-un purgatoriu timp de 12.000 de ani.

Chinezii îşi înhumau morţii în locuri alese de magi ghicitori. Concepţia lor din antichitate era că un stăpân suprem recompensează sau pedepseşte după cuviinţă. Despre suflet se credea că are un dublu aspect, unul vegetativ, care rămâne ataşat de corp şi după moarte, şi altul aerian, care după părăsirea corpului va merge fie alături de Stăpânitorul Suprem, fie în Împărăţia "Fântânilor Galbene". Cel vegetativ se considera că trebuie alimentat cu ofrande aduse celui dispărut, astfel se va transforma în strigoi şi va produce mult rău celor rămaşi în viaţă.

La cretani
Civilizaţia cretană credea în viaţa de după moarte "trăită" într-o lume plină de frumuseţe şi bucurie. Şi ei aduceau morţilor onoruri, îmbunându-i ca mai târziu să nu cumva să le facă rău ca spirite rele. La ei, îngroparea se făcea în interiorul casei sau lângă aceasta ori în peşteri. Morţii unui clan erau îngropaţi într-un mormânt comun. Pentru a-şi continua viaţa dincolo de moarte, celor dispăruţi li se puneau de gât sigiliul personal şi alături hrana, băuturi, veşminte de in, bijuterii, vase, opaiţe şi statuete ce reprezentau soţiile acestora. Şi toate acestea erau făcute pentru, spuneau ei, lungul drum spre Insula Fericiţilor. Pentru a ajunge acolo, în mormânt se mai aşeza şi o barcă, pentru a se putea deplasa până la această insulă. La înmormântare erau bocitoare care jeleau mortul, după care avea loc prânzul funerar desfăşurat într-o atmosferă cu fum de tămâie.

La greci şi  etrusci
Grecii antici aveau, de asemenea, credinţa vieţii după moarte. Ei considerau că sufletul mortului este purtat de un luntraş, Charon, peste râul morţilor Styx. Îmbrăcat în veşminte albe, cu o cunună de flori pe cap şi cu o monedă în gură pentru a-l plăti pe Charon, mortului i se mai punea o turtă de miere pentru a-l domoli pe Cerber, câinele monstru care păzea palatul zeilor Hades şi Persefona. Timp de două zile, mortul era jelit de rude şi prieteni care, în semn de doliu, îşi tăiau părul, se loveau cu pumnii în piept şi îşi zgâriau obrajii. Bocitoarele îl jeleau, înmormântarea făcându-se noaptea, departe de razele Soarelui. Peste mort se turnau vin şi untdelemn, iar pe mormânt se plantau pomi pentru ca sufletul să se odihnească la umbră. Locuinţa celui decedat era apoi stropită cu apa de la un izvor sacru.

Civilizaţia etruscă îşi desfăşura ceremoniile funerare astfel: mama sau soţia defunctului îi închideau pleoapele, corpul neînsufleţit era îmbrăcat cu veşmintele cele mai bune şi era stropit cu arome plăcute. Peste mort erau depuse apoi coroane de flori şi crengi verzi. Carul mortuar era însoţit de muzicanţi, bocitoare, rude şi prieteni. În funcţie de dorinţa defunctului sau de obiceiurile familiei, acesta era înmormântat sau incinerat. Mormântul era fie în formă de puţ adânc, de groapă sau de cameră în cavou, fie săpat în stâncă sau clădit. Dacă se practica incinerarea, aceasta se făcea pe rug împreună cu obiectele preferate în viaţă de cel decedat. Focul era stins apoi cu apă sau cu vin, iar cenuşa era strânsă într-o urnă, fiind apoi depusă în puţul funerar, în groapă sau în cavou. Urnele, făcute din lut ars, aveau capacul ce copia figura mortului. Dacă defunctul nu era incinerat, el era depus pe un pat, pe o bancă sau într-un sicriu alături de el fiind aşezate diferite obiecte de uz pentru viaţa de dincolo. După înmormântare, se desfăşura ospăţul funerar în apropierea mormântului, căci exista credinţa că la el lua parte şi defunctul. Sarcofagele erau executate din argilă sau marmură, având sculptate pe capac figura defunctului, cu corpul în mărime naturală, fie pe jumătate culcat, fie pe jumătate ridicat, sprijinit pe cotul stâng sau împreună cu soţia sa.    

La romani
Cultul morţilor la romani se păstrează în parte şi în zilele noastre. Muribundul era aşezat pe pământ, iar un membru al familiei îl săruta pe gură când îşi dădea ultima suflare, după care cei din casă îi strigau numele. Apoi corpul neînsufleţit era spălat, uns cu mirodenii, sub limbă i se punea o monedă potrivit obiceiului grecilor şi era depus pe un pat funebru înconjurat de făclii care ardeau. Corpul acoperit de flori şi coroane era expus timp de două-trei zile. Cei săraci erau înmormântaţi însă în noaptea ce urma. Cortegiul, în cazul celor avuţi, era însoţit de cântăreţi la flaut, corn şi trompetă, purtători de făclii, bocitoare şi un grup de mimi, care dansau şi făceau glume, pe seama mortului, raportate la viaţa pe care o dusese. Urmau grupul cu măştile strămoşilor decedatului, sicriul şi familia. Săracii şi sclavii erau depuşi în gropi comune, în timp ce familiile bogate îşi construiau mausolee.

Am trecut în revistă câteva aspecte legate de cultul morţilor la cele mai importante civilizaţii ale Antichităţii, după ce am studiat scrieri despre istoria religiilor ale lui Mircea Eliade, Ovidiu Drâmba şi Aurel Popescu-Bălceşti. În toate aceste scrieri am găsit ideea supravieţuirii spiritului după moartea corpului fizic, fapt ce întăreşte teoriile legate de existenţa spiritului despre care am scris în numerele trecute ale Jurnalului de sănătate. În numărul viitor al revistei,voi continua să prezint cultul morţilor practicat pe teritoriul României în perioada geto-dacilor şi astăzi, conform religiei creştin-ortodoxe, în care descoperim ritualuri asemănătoare celor prezentate până acum.