Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucrul pare de necrezut, căci pentru el timpul parcă a rămas în loc. O fizionomie care sfidează trecerea anilor: aceeaşi siluetă juvenilă, aceeaşi voce de neconfundat, acelaşi aer distrat, corijat de o ironică melancolie, aceeaşi cumpătare pentru fiecare gest şi fiecare replică. Da, Radu Beligan nu s-a schimbat şi a durat, identic cu el însuşi, asemenea fenomenelor naturii.
Jules Renard mărturisea odată – şi nu ştiu dacă observaţia sa este atât de valabilă pentru scriitori – că "te regăseşti în întregime în prima ta carte". Ea se potriveşte mai bine interpreţilor scenei şi ai ecranului, unde, din când în când, un tânăr ţâşneşte gata înarmat, precum Minerva în capul lui Jupiter. Toate marile lui însuşiri se precipită deodată – forţa de interiorizare, vocea, privirea, jocul, farmecul – totul se produce ca un salt educativ, rezultat al unor tainice acumulări anterioare. Aşa au fost, de pildă, Jean Gabin, Charles Boyer sau Henry Fonda. Aşa este şi Radu Beligan, hărăzit de zei mare actor încă din anii adolescenţei. De la Pillachera (în piesa "Oraşul fără avocaţi" de Nicolo Manzzari, reprezentată la Bucureşti în 1941) la Salieri (în "Amadeus" de Peter Shaffer, reprezentat la Bucureşti în 1982), traiectoria rolurilor sale atestă această plenitudine primordială.
Ce fel de actor este Radu Beligan?
Acum mai bine de două secole, în celebrul său "Paradox despre actor", Diderot stabilea o distincţie netă, poate chiar prea netă, între actorii de intuiţie, copleşiţi de propria lor sensibilitate, şi actorii "de cap", al căror joc este totdeauna controlat de raţiune. Ceea ce îi caracterizează pe primii, spunea el, este felul inegal, în salturi, al interpretării: "Din partea lor să nu te aştepţi la nici o unitate: jocul lor este rând pe rând puternic şi slab, înflăcărat şi rece, searbăd şi sublim. Ei ratează mâine pasajul în care au excelat astăzi". Pentru ceilalţi, în schimb, ceea ce este definitoriu este perfecţiunea jocului: "... Actorul care va juca raţional, prin studierea naturii umane, prin imitaţia constantă a vreunui model ideal, plăsmuit din imaginaţie sau din memorie, va fi unul şi acelaşi la toate reprezentaţiile, întotdeauna perfect egal: totul a fost măsurat, combinat, învăţat, ordonat în capul său; în declamaţia lui nu există nici monotonie, nici disonanţă".
Mi se pare neîndoios faptul că Radu Beligan răspunde de minune acestei tipologii şi preferinţelor lui Diderot pentru actorul tutelat de forţa atotputernică a raţiunii. Nimic din ceea ce ne-a dăruit până acum nu a fost fructul hazardului şi al improvizaţiilor necoapte: fie că este vorba de Caragiale sau de Cehov, de Gogol sau de Goldoni, de Mihail Sebastian sau de Camil Petrescu, de Durrenmatt sau de Peter Shaffer, Radu Beligan este, cum se spune, de acolo; şi această impresie persistentă pe care ne-o lasă fiecare din interpretările sale este rodul unui laborios travaliu de conceptualizare şi de cizelare a personajelor cărora el le dă viaţă. Actorul posedă de altfel toate însuşirile care să-i permită exerciţiul salutar pe care filozoful francez îl preconizează ca o condiţie indispensabilă a reuşitei actoriceşti: o inteligenţă vie şi iscoditoare, bazată pe o putere de discernământ şi de analiză ieşite din comun, o mare cultură, o sensibilitate controlată, umor şi ironie, luciditate şi contemplarea propriilor creaţii, o pasiune neistovită pentru teatru, în sfârşit şi mai presus de orice, un mare talent.
Înzestrat cu asemenea daruri, nu este de mirare ca Radu Beligan să se fi impus ca fiind cel mai reprezentativ actor al generaţiei sale. Sub aparenţele sale de om blazat sau chiar indiferent, setea de a descoperi piese, autori, roluri a rămas nealterată, iar credinţa în misiunea estetică, morală şi politică a teatrului, nestrămutată. Artist şi om al cetăţii, Radu Beligan este astăzi fără îndoială una dintre marile personalităţi ale teatrului românesc şi european.
El mai ştie de asemenea că meseria de actor este cea mai frumoasă din lume. Căci arta actorului rămâne, ca şi a scriitorului, o transfigurare a realului prin reprezentarea realului în infinita sa diversitate. Devenind cu fiecare spectacol altcineva decât este în realitate, alimentându-şi vremelnic şi controlat o parte din personalitate pentru a-şi încarna personajele, actorul dispune – poate mai mult decât romancierul – de capacitatea magnifică şi tangibilă de a fi el însuşi şi totodată altul, printr-un act de dedublare artistică săvârşită la temperaturi înalte. Asemănător cu ceilalţi oameni în faţa peripeţiilor vieţii, actorul le este superior şi-i depăşeşte prin forţa de demiurg care-i îngăduie, cu fiecare rol, să redescopere şi să reinventeze lumea. Radu Beligan o face de fiecare dată cu simplitate şi cu modestie, şi mai ales cu conştiinţa limpede că arta adevărată nu are nimic în comun cu exhibiţionismul şi modele efemere. Prezenţa lui în viaţa artistică a ţării este totdeauna o garanţie de firesc şi de bun gust, de exigenţă profesională, de slujire fidelă a textului dramatic. Pesemne că Thalia şi Melpomena i-au poruncit să-şi închine Teatrului şi mintea, şi sufletul, şi viaţa.
- Valentin Lipatti, România literară, decembrie 1988
Citește pe Antena3.ro
