x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ion Băieşu: Arta de a fi Moş Gerilă

0
22 Dec 2008 - 00:00

Articolul zilei
Nu ştiu cum s-a făcut că anul acesta mi-a venit mie rândul să fiu Moş Gerilă în familie, mă refer la cei doi copii ai mei (un băiat de 3 şi o fată de 5 ani), cei doi ai surorii mele, cei trei ai fratelui meu şi cei patru ai cumnatului meu.



Toată această liotă de barbari în şpilhozene s-a adunat în casa încăpătoare a soacrei mele, iar eu urma să mă îmbrac în uniforma cuvenită, să-mi pun în spinare un sac de jucării şi bomboane şi să mă prezint în faţa lor, zicând pe sub barba albă şi lungă:
– Bună seara, copii!
Fetiţele au fost cele mai cuviincioase şi mi-au răspuns ca nişte vrăbiuţe:
– Bună seara, Moş Gerilă.
– Ei, ia să vedem, copii, am zis eu jovial, ce-aţi mai învăţat voi nou în anul care a trecut, ce poveşti, poezii şi cântece noi ştiţi etc.
– Moşule – îmi şopti cel mai mic şi cel mai bondoc dintre participanţi, în care l-am recunoscut, nu fără o reală emoţie, pe fi-miu –, las-o cu vraja, vezi că am în sacul tău un pistol automat marca "Manchester". Bagă mână şi dă-mi-l pe blat.
Sigur că, auzindu-l folosind un asemenea limbaj argotic, am tresărit, indignat, mai ales la adresa socrului meu, care se ocupa de creşterea, educarea şi plimbarea lui prin parc, căruia i-am adresat o înjurătură şi mai argotică, printre dinţi.
– Bineînţeles, puiule, c-o să-ţi dau arma, dar înainte nu-mi spui şi  mie o poezie?
– Păi, de ce?, mă întreabă el, scurt şi dur.
– Aşa, ca recompensă pentru oboseala mea...
– Păi, ce să-ţi spun?
– O poezie...
– Ce poezie?
– "Căţeluş cu părul creţ fură raţa din coteţ..."
– Aiurea, interveni fiul cel mare al lui frate-miu, am fost eu la ţară, în vacanţă, şi am văzut situaţia la faţa locului. Nu există nici un căţel care să fure o raţă din coteţ. Raţele dormeau în curte, iar căţelul în coteţ. Deci, numai raţa putea să fure un căţel din coteţ, şi nu invers.
Pentru ca polemica să nu ia amploare, am propus să se spună o poveste.
– Copii, cine ştie o poveste frumoasă, frumoasă? "Capra cu trei iezi", de pildă.
– Nu există nici o capră cu trei iezi!, m-a contrazis vehementă nepoţica din partea surorii mele. Toate ca­prele au maximum doi iezi. Povestea cu "Capra cu trei iezi" e o ficţiune.
– O tâmpenie, completă un alt copil.
– O anomalie!
– Bine, bine, am calmat eu situaţia, atunci spuneţi voi ceva... ce vreţi voi... ceva care să incite pe un biet moş ca mine şi să-l facă să uite de oboseala care l-a cuprins trecând prin atâţia nămeţi de zăpadă...
– Las-o mai moale cu nămeţii, bătrân mincinos, m-a corectat fi-miu, confidenţial, că n-a mai nins de-o săptămână. Dă-mi puşca mai repede, altfel ai de-a face cu mine.
– Nu vrei, mi-a propus alt nepoţel, ca în loc de poezie să-ţi povestesc ultimul film al lui Silvester Stalone? Âla cu "Omul care a speriat Hong-Kongul". Sau unul cu Bruce Lee. Sau cu Chuck Noris, ăla în care...
Ceilalţi săriră în sus de entuziasm.
... Âla cu "Arde jungla cu flăcări albastre"... Sau ăla cu "Tu ţine-l şi eu îl jupoi de viu" cu Arnold Shwarzeneger...
Deja situaţia îmi scăpase din mână, micuţii admiratori ai filmelor video erau cuprinşi de fantezie, fiecare voia să povestească o peliculă, vorbeau toţi deodată, era un vacarm de nedescris. În acest răstimp, fiul meu cel mic, bondocul, s-a dus pe neobservate în bucătărie, a luat un cuţit şi mi-a sfârtecat sacul. O cantitate impresionantă de jucării şi dulciuri s-a revărsat pe covor, asupra căreia banda s-a răspândit, bezmetică. Peste câteva clipe, nenumărate pistoale automate sau semi au început să pârâie ca în cel mai crâncen război mondial, mi s-a ordonat să ridic mâinile sus şi să mă lipesc de perete, după care am primit numeroşi ghionţi în coaste şi şuturi în spate.
– Salvaţi-mă!, am urlat eu către nevastă-mea. Nu mă lăsaţi!
– Eşti un papă-lapte, mi-a răspuns ea, nu ştii să te impui nici măcar în faţa unor mucoşi.
După care a pus mâna pe o mătură şi a făcut ordine în două secunde, lovind în dreapta şi-n stânga.
– Gata!, a urlat ea. Depuneţi armele, că vă cotonogesc!
Fanii lui Silvester Stalone au sfeclit-o, drept pentru care s-au aşezat, imediat, în ordinea înălţimii, iar peste câteva minute s-a auzit un cor de glasuri cristaline şi angelice:
"O, brad frumos, o brad frumos!"
România literară, decembrie 1988
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de