x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O clipă de liliac

0
23 Apr 2009 - 00:00
O clipă de liliac


Era al 700-lea spectacol, se băuseră în scenă 700 de sticle de şampanie, pline cu ceai de tei, de 700 de ori corijasem poziţia fotoliilor, de 700 de ori întrebasem – "e lume?", de 700 de ori regizorul tehnic cu mutra voit năpăstuită replica – "n-avem ce face, trebuie să jucăm, e lume şi în picioare", de 700 de ori curseseră lacrimi şi pe scenă, şi în sală, s-ar zice că totul intrase într-un normal, într-un mecanism.



Şi totuşi...
Cineva din distribuţie împlinea în seara aceea 40 de ani şi o sârguincioasă admiratoare i-adusese un mare braţ de liliac, şi-un personaj care trebuia să intre în scenă, pentru a 700-a oară cu o mână de flori de hârtie, a prins din zbor acel braţ de liliac şi... miracol!

Aducându-l acolo, în scenă, sub lumina crudă a reflectoarelor, liliacul a săvârşit lumina aceea de april, a sfinţit cu mireasma, cu prospeţimea şi candoarea lui şi scândura, şi oamenii, şi pe ei, artiştii, şi pe cei care-i priveau.

Şi ne-am simţit cu toţii mai curaţi, mai adevăraţi, mai noi înşine, şi nici nu ne mai păsa nici de azi, nici de mâine, şi nici de exploziile solare.
Era binecuvântata comuniune dintre "noi" şi "ei" din sală, era clipa aceea negrăită în care eşti vrăjitor, oficiant, ceea ce unii o numesc circumspect artă.
Dorina Lazăr - Flacăra, nr. 16/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de