O clipă de liliac

Era al 700-lea spectacol, se băuseră în scenă 700 de sticle de şampanie, pline cu ceai de tei, de 700 de ori corijasem poziţia fotoliilor, de 700 de ori întrebasem – "e lume?", de 700 de ori regizorul tehnic cu mutra voit năpăstuită replica – "n-avem ce face, trebuie să jucăm, e lume şi în picioare", de 700 de ori curseseră lacrimi şi pe scenă, şi în sală, s-ar zice că totul intrase într-un normal, într-un mecanism.

Şi totuşi...
Cineva din distribuţie împlinea în seara aceea 40 de ani şi o sârguincioasă admiratoare i-adusese un mare braţ de liliac, şi-un personaj care trebuia să intre în scenă, pentru a 700-a oară cu o mână de flori de hârtie, a prins din zbor acel braţ de liliac şi... miracol!

Aducându-l acolo, în scenă, sub lumina crudă a reflectoarelor, liliacul a săvârşit lumina aceea de april, a sfinţit cu mireasma, cu prospeţimea şi candoarea lui şi scândura, şi oamenii, şi pe ei, artiştii, şi pe cei care-i priveau.

Şi ne-am simţit cu toţii mai curaţi, mai adevăraţi, mai noi înşine, şi nici nu ne mai păsa nici de azi, nici de mâine, şi nici de exploziile solare.
Era binecuvântata comuniune dintre "noi" şi "ei" din sală, era clipa aceea negrăită în care eşti vrăjitor, oficiant, ceea ce unii o numesc circumspect artă.
Dorina Lazăr - Flacăra, nr. 16/1989