Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi restrânse numeric, izolate la zeci de kilometri unele de altele, lipsite de sprijin politic intern şi extern, grupările de rezistenţă au “visat” la îndepărtarea comuniştilor de la putere.
PARTIZANII AŞTEPTAU UN CONFLICT EST-VEST. Deşi restrânse numeric, izolate la zeci de kilometri unele de altele, lipsite de sprijin politic intern şi extern, grupările de rezistenţă au “visat” la îndepărtarea comuniştilor de la putere. Pentru a “destabiliza” regimul, partizanii ameninţau cu moartea “colaboraţioniştii”, lansau zvonuri despre “iminenta” sosire a americanilor şi răspândeau manifeste, îndemnând cetăţenii la revoltă.
După 1945, creşterea influenţei PCR în arena politică românească, amestecul URSS în afacerile interne ale ţării şi prezenţa Armatei Roşii prevesteau instalarea unui regim de “democraţie populară”. Pe fondul comunizării României, au apărut nuclee de rezistenţă armată anticomunistă, denumite în terminologia de specialitate grupuri, grupări, organizaţii sau mişcări, în funcţie de mărime şi arie de răspândire.
Cele mai cunoscute au fost “Sumanele Negre”, “Graiul Sângelui”, “Organizaţia Vlad Ţepeş I”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Gărzile lui Decebal”. Generalul Aurel Aldea a încercat, fără succes, să coaguleze un centru unic al “Mişcării Naţionale de Rezistenţă” (1945).
AMPLOARE. Din documentele fostei Securităţi, publicate în volumul “Cartea albă a Securităţii”, reiese că între 1945-1959 pe teritoriul României ar fi fost identificate 1196 de “organizaţii anticomuniste”, dintre care aproape 200 de grupuri de luptători în munţi. Veridicitatea cifrelor ar trebui privită cu circumspecţie, deoarece una din tacticile Securităţii era de a înfiinţa ea însăşi “organizaţii subversive” pentru a justifica măsuri represive.
Deşi eterogene din punct de vedere politic, adunând laolaltă legionari, ţărănişti, liberali, ofiţeri loiali monarhiei, grupările de rezistenţă urmăreau la unison împiedicarea instalării regimului comunist. Pentru atingerea acestui obiectiv, membrii rezistenţei mizau pe un război între Est şi Vest, dar şi pe închegarea unei Mişcări Naţionale de Rezistenţă. Dispersate pe întregul areal geografic al ţării, grupările de partizani nu au înfiinţat un comandament unic după arestarea generalului Aldea (1946). Influenţa acestor mişcări s-a redus la zone restrânse teritorial. Slab sprijinite din exterior şi lipsite de girul politic al fruntaşilor partidelor istorice, aflaţi din anii 1946-1947 în detenţie, grupările de partizani au fost izolate şi anihilate una câte una. Din punct de vedere social, reuneau ţărani, studenţi, învăţători, preoţi, muncitori şi ofiţeri.
“VIN AMERICANII!” Pentru a-şi creşte influenţa, partizanii colportau diverse informaţii politice şi militare, culese de la posturi de radio străine (Ankara, Londra, Vocea Americii), anunţând iminentul conflict sovieto-american. A intrat în zvonistica vremii sintagma “Vin americanii!” care trebuia să menţină printre români speranţa alungării comuniştilor de la putere. Prin trenuri, pe uliţele satelor, dar şi pe potecile bătute de la marginea pădurilor, membrii rezistenţei răspândeau manifeste care îndemnau civilii să refuze “intrarea” în PCR. Pentru a “destabiliza” regimul, partizanii alcătuiau permanent liste cu membrii PCR şi Frontul Plugarilor pe care îi ameninţau cu represalii după schimbarea puterii. O atenţie deosebită se acorda funcţionarilor din sate şi cabanierilor, ciobanilor, muncitorilor de la drumuri forestiere, informatori de primă mână ai Securităţii. Prin vizite şi scrisori de ameninţare, partizanii îi avertizau că orice informaţie dată autorităţilor îi putea costa viaţa. Falsificarea identităţii făcea de asemenea parte din “strategia” rezistenţei de a înşela vigilenţa Securităţii, mai ales în situaţiile în care partizanii părăseau munţii, pentru a intra în zone populate. Funcţionarii binevoitori sau mituiţi ofereau partizanilor buletine în alb şi chiar ştampile ale primăriilor.
REVOLTE ÎN ESTUL EUROPEI
Rezistenţa anticomunistă din România nu a fost un fenomen singular în Europa Centrală şi de Est, intrată la finele războiului mondial în sfera de influenţă sovietică. Organizaţii ostile comuniştilor au acţionat şi în Polonia, Ungaria, ţările baltice şi Ucraina. În Polonia, foşti membri ai Armia Krajowa, mişcarea de partizani din timpul războiului, desfiinţată în ianuarie 1945, au organizat grupări antisovietice şi anticomuniste. Organizaţiile “Libertate şi Independenţă”, “Forţele Armate Naţionale”, “Alianţa Naţională Militară” şi “Libertate şi Dreptate”, dintre cele mai active, au fost treptat anihilate de către comuniştii polonezi la jumătatea anilor ’50. Aliat de încredere al celui de-al Treilea Reich în timpul războiului, Ungaria a intrat şi ea sub tutela URSS. Comuniştii unguri au declanşat teroarea împotriva partidelor istorice şi, cu precădere, împotriva mişcărilor fasciste. În vara anului 1949 s-au înfiinţat Gărzile Albe, în apropiere de Oroshaza. La conducerea organizaţiei din sudul pustei maghiare s-a aflat Istvan Kovacs, fost soldat, şi Janos Blaho, etnic maghiar expulzat din Slovacia. Serviciile Secrete maghiare (AVH) s-au infiltrat în interiorul organizaţiei, reuşind arestarea a peste 60 dintre “capi” (1950). Blaho şi Kovacs au fost executaţi după un an, în timp ce alţi membri ai mişcării au continuat rezistenţa până în 1955.
Citește pe Antena3.ro
