Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Foştii membri ai Mişcării legionare au “deschis lista” valului de arestări efectuate după alegerile din 1946, în condiţiile în care erau “duşmanii ideologici” ai comuniştilor. Din rândul lor au fost “recrutate” primele “elemente” ale experimentelor de reeducare, care vizau crearea unui “om nou”, fie prin educaţie marxist-leninistă, fie prin tortură.
Foştii membri ai Mişcării legionare au “deschis lista” valului de arestări efectuate după alegerile din 1946, în condiţiile în care erau “duşmanii ideologici” ai comuniştilor. Din rândul lor au fost “recrutate” primele “elemente” ale experimentelor de reeducare, care vizau crearea unui “om nou”, fie prin educaţie marxist-leninistă, fie prin tortură.
Imediat după alegerile din 1946, guvernanţii comunişti au renunţat şi la ultimele aparenţe de democraţie în relaţiile cu adversarii politici, trecând la intimidări “pe faţă”, sau chiar la arestări abuzive. În cazul legionarilor, legislaţia adoptată după 23 august 1944 le oferea acoperire juridică, extremiştii de dreapta fiind încadraţi în rândul “fasciştilor” ori “antonescienilor”. Nu de puţine ori li s-au înscenat procese pentru crime de război, deşi în perioada conflagraţiei din Est legionarii fuseseră în conflict cu Ion Antonescu şi nu participaseră la guvernare.
“TEMNIŢELE VERZI”. Când a început valul de arestări din 1947, în temniţele ţării se găseau mii de legionari, condamnaţi după aşa-zisa “rebeliune legionară” contra lui Ion Antonescu din 21-23 ianuarie 1941. Deşi erau condamnaţi politic nu au beneficiat de clemenţă din partea autorităţilor “democratice” după 23 august 1944, arestările continuând şi în anii 1944-1945, în urma prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. Hărţuirea membrilor Mişcării legionare a luat o pauză după acordul semnat de Nicolae Petraşcu cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Mulţi legionari au încercată să fugă din ţară, conştienţi de iminenţa instalării unui regim pro-sovietic, însă tranzitul ilegal al frontierei nu le mai era la fel de facil ca în timpul lui Carol al II-lea sau al lui Antonescu. În noaptea de 14/15 mai 1948 Siguranţa a executat un plan masiv de arestare a membrilor Mişcării legionare, numărul celor închişi ridicându-se la câteva mii.
“FĂRĂ MILĂ”. Imediat după arestare, tinerilor legionari li s-au înscenat procese în care erau acuzaţi că urmăreau sabotarea “regimului democratic”, ori că “unelteau” împreună cu “imperialiştii anglo-americani” la izbucnirea unui nou război mondial, prin atacarea Uniunii Sovietice de către occidentali. În aceste procese nu au contat probele, ci principiul “luptei de clasă”. În ceea ce priveşte acest mod de lucru este elocventă stenograma Consiliului de Miniştri din 27 martie 1957, când s-au discutat “problemele” apărute în cazul judecării unui “lot” de foşti poliţişti legionari, din cauza lipsei de probe. Ministrul Justiţiei, Gheorghe Diaconescu, a fost “aspru” mustrat de colegii săi ilegalişti din guvern pentru birocraţia de care dădea dovadă susţinând necesitatea probelor. Chivu Stoica (prim-ministru) îl instruieşte astfel pe subalternul său: “Tovarăşe, te aşezi pe principiul luptei de clasă, cu toate strigătele lui. Noi ştim cine este el (acuzatul, n.n.) pentru că a făcut cutare şi cutare. Care era procedeul din timpul burgheziei faţă de noi? Ne băteau şi ne dădeau 20 de ani de închisoare când veneam la proces, deşi nu existau piese la dosar. Să spui dumneata ce vrei, noi nu ştim şi te condamnăm, chiar dacă în dosar nu există piese”. În discuţie a intervenit şi Emil Bodnăraş, cu propriul exemplu de viaţă: “Colonelul Zmeu, care m-a judecat, ştiu că i-a spus procurorului: «Vezi, nu te lua după dosar!»“.
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ. Majoritatea legionarilor arestaţi erau studenţi sau tineri absolvenţi, fiind profund afectaţi de faptul că-şi începeau maturitatea în închisoare. Spre deosebire de celelalte perioade de detenţie, legionarii nu mai puteau spera să beneficieze de vreun context extern afavorabil pentru ei. Astfel că, în închisoarea Suceava studentul Alexandru Bogdanovici iniţiază, cu acordul Securtăţii şi al conducerii penitenciarului, un program de “reeducare” prin cultură a tinerilor arestaţi, pentru a fi redaţi societăţii. Ideea a fost preluată de Eugen Ţurcanu, de asemenea legionar, care a propus însă o metodă violentă de “reeducare”, prin tortură şi umilinţă. Metoda lui Ţurcacu a fost apreciată de conducerea închisorii Piteşti, care i-a creat condiţii să o pună în practică începând cu decembrie 1949. În mare, planul consta în introducerea în celule a doi-trei deţinuţi-torţionari, care aveau misiunea de a sonda starea de spirit a celorlalţi deţinuţi. La un moment ales de conducerea închisorii şi de Eugen Ţurcanu, torţionarii declanşau maltratarea colegilor “reacţionari”, sub supravegherea nepăsătoare a gardienilor. După ce deţinutul vizat se “reeduca”, avea misiunea de a-şi maltrata cel mai bun prieten sau coleg, pentru a arata astfel ataşamentul faţă de regim. Experimentul a încetat în august 1951, când mai multe posturi occidentale au emis informaţii despre teroarea de la Piteşti. Între timp, experimentul fusese “exportat” şi în alte penitenciare cu deţinuţi polic: Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud.
Eugen Ţurcanu, un torţionar nefericit
Eugen Ţurcanu, iniţiatorul “reeducării prin tortură” de la Piteşti, activase în anii 1940-1941 în Frăţiile de Cruce legionare. După 1945, este student la Facultatea de Drept din Iaşi, unde se afirmă ca agitator comunist. În anul 1948 devine membru al Biroului Judeţean Iaşi, fiind trimis la Bucureşti să se specializeze în cariera diplomatică. Dar trecutul său legionar este “demascat”, ajungând în detenţie. Aici declară ca va face orice pentru a fi eliberat. “Fondează” experimentul Piteşti, însă până la urmă va fi scos “ţap” ispăşitor de către autorităţi. După alt proces în spiritul epocii, în nopatea de 17 spre 18 decembrie 1954 este executat în curtea închisoarii Jilava, alături de alţi 16 complici.
Citește pe Antena3.ro
Dezumanizare
Despre chinurile prin care a trecut ca victimă a “experimentului Piteşti”, dr Nicu Ioniţă ne-a relatat: “Am fost arestat în noaptea de 15 mai 1948, împreună cu mii de tineri din toată ţara. La început am stat la Suceava, iar în 1950 am fost mutat la Jilava, apoi la Piteşti. Acolo am fost victimă a experimentului lui Ţurcanu. După o lună de zile de la sosire, am fost anunţat de gardieni că trebuie să mă mut la Camera 1 subsol. Înainte de transfer am fost supuşi de gardieni unei «percheziţii» umilitoare... În Camera 1 subsol i-am reîntâlnit pe doi dintre colegii de detenţie de la Suceava, însă nu am intrat în vorbă cu ei. În total eram 32 de deţinuţi, dintre care unii nu scoteau o vorbă toată ziua. Însă erau chemaţi periodic la anchete – aceia erau informatorii din celulă, care strângeau «date» înainte să înceapă «reeducarea». Nefericitul eveniment s-a petrecut la 6 decembrie 1950 (era ziua mea onomastică). Cei doi «suceveni» despre care v-am spus au venit spre mine, deşi nu schimbasem o vorbă cu ei. Dintr-o dată am fost lovit, căzând în inconştienţă. Când m-am dezmeticit şi m-am ridicat, l-am auzit pe Ţurcanu urlând că suntem nişte bandiţi, nişte criminali şi că trebuie să ne reeducăm. Am fost avertizaţi că viaţa noastră este în mâna lor, a torţionarilor. Şi-a arătat identitatea şi adjunctul lui Ţurcanu din celula noastră, în persoana lui Alexandru Mărtinuş, student la Litere în Iaşi. Acesta nu scosese o vorbă de când eram acolo, iar acum răcnea ca un nebun, acuzându-ne că suntem «duşmani ai poporului». Ceea ce a urmat este greu de descris. Bătăile, torturile, umilirile erau la ordinea zilei. Din cei 32 de deţinuţi, vreo şapte-opt am refuzat să ne «reeducăm». Şi pentru asta am fost dezumanizaţi. Trebuia să stăm tot timpul chirciţi, cu genunchii la piept, poziţie pe care am botezat-o «Gânditorul». Pentru a merge la tinetă trebuiam să ridicăm mâna. Dacă torţionarii nu doreau să ne lase, trebuia să rezistăm. Existau perioade în care nu ni se permitea să ne facem nevoile două-trei zile. Au existat torturi şi umiliri pe care numai mintea unui intelectual le-ar concepe”.
