"Romania Mare" - structuri si dificultati sociale

Intre 1918 si 1939, Romania a avut de infruntat multe probleme aparute la nivelul societatii, si mai ales al economiei. O tara preponderent agrara, dar cu cea mai scazuta productie la hectar din Europa, cu o populatie numeroasa, dar in mare parte analfabeta, Romania incearca sa faca fata modernizarii.

Golgota modernizarii

BACIUL. Cu privirea sfidatoare, toale murdare si mestecand tutun prost, oierul roman isi facea datoria de veacuri haladuind cu oile peste culmile Carpatilor

Dupa incheierea primului razboi mondial, cel mai important moment din istoria Romaniei a fost Unirea din decembrie 1918. Euforia si entuziasmul zilelor de la sfarsitul lui 1918 aveau sa fie curand inlocuite de nemultumirea oamenilor, deveniti partasi la un dificil si greoi proces de modernizare a Romaniei Mari. Aplicarea reformelor agrara si electorala nu au avut efectele dorite de politicieni, in conditiile in care structurile sociale si politice nu erau pregatite pentru schimbarile survenite.

FORME FARA FOND. Situatia grea a Romaniei nu este una singulara pe continentul european. Ea se inscrie in contextul schimbarilor ce au avut loc in tarile industrializate, distruse si ele de razboi. Prabusirea marilor imperii a determinat modificari semnificative pe harta economica mondiala. Pentru a-si proteja sistemele nationale economice, tarile occidentale dezvoltate au introdus politici protectioniste, de limitare a importurilor, au largit interventia statului in economie.

Ca urmare a tuturor acestor fenomene, Romania a trebuit sa se adapteze noii situatii. Ca orice schimbari, nici cele propuse de guvernantii acelor vremuri nu au fost lipsite de riscuri sau intotdeauna bine primite de populatie. Prima solutie aleasa de Guvernul liberal de la Bucuresti a fost sa importe modelele occidentale de modernizare. Incercarea lui de a introduce industrializarea intr-o tara agrara trimite la formula pasoptista a "formelor fara fond".

BURGHEZIA - CREMA SOCIETATII. Imitarea politicilor europene de redresare economica au favorizat o singura categorie sociala: burghezia. Desi numeric, la momentul anilor ’30, aceasta categorie nu depasea 0,12% din totalul populatiei, in mainile sale era concentrata intreaga putere de decizie politica si economica.

Comparativ cu structurile sociale apusene, este semnificativa afirmatia istoricului austriac W. Kolarz, care, comparandu-le, considera ca elitele din Romania din acea vreme se ridicau la nivelul clasei engleze de mijloc.

Datorita faptului ca detineau capitalul financiar necesar depasirii crizei postbelice, industriasii si comerciantii au obtinut de la Guvern credite pe termen lung si cu dobanzi mici, scutiri de taxe vamale pentru achizitionarea de diferite utilaje si masini si alte inlesniri. In plus, o mare parte din afacerile lor avea ca principal client statul. Astfel s-a creat o dependenta dintre burghezie si stat, care exprimata in cifre arata ca 80% din burghezi depindeau de principalul lor protector si in acelasi timp beneficiar, statul.

Cu toate acestea, in Romania, din totalul de reprezentanti ai burgheziei, majoritatea provenea din mediul rural, fiind abia la prima generatie de schimbare a statutului social. In 1930, conform datelor din Anuarul Statistic al Romaniei, la o populatie de peste 18 milioane de locuitori, existau 10.000 de mosieri (proprietari de loturi mai mari de 100 ha), doar 3.000 de mari industriasi (detinatori ai intreprinderilor mai mari de 5.000 de muncitori) si 2.000 de comercianti reprezentativi. Ei beneficiau, insa, de un avantaj: o impresionanta forta de munca ieftina - taranii.

PREA MULTI BIROCRATI. O alta categorie sociala privilegiata era cea a functionarilor la stat. Din 1923, de cand s-a votat Statutul functionarilor publici, acestia s-au bucurat de conditii de lucru confortabile, prestigiu si... foloasele necuvenite ale mitei. In 1927, statul a hotarat reducerea cu pana la 25% a posturilor acestora.

ROMANIA "PITOREASCA". "Pamant bogat, utilaj sarac si munca prost platita", iata cum a definit inginerul Mihail Manoilescu, care poate conta ca un analist economic al vremii, viata celei mai numeroase si, totodata, celei mai defavorizate parti a populatiei Romaniei - taranimea. Anuarele Statistice indica, din 1915 pana in 1939, un procent de locuitori ai zonelor rurale care depaseste permanent 70% din intregul populatiei.

Situatia grea in care traiau locuitorii satelor, cel mai afectati de criza economica mondiala, i-a determinat pe sociologii vremii sa ii aleaga ca subiect al cercetarilor lor. Iar concluziile lor aveau sa ramana valabile pentru mai mult timp: "Traim astazi vremuri cu totul noi si cu totul schimbate, pentru care gospodarii nostri nu sunt aproape deloc pregatiti", scria in 1937 profesorul Henri H. Stahl in "Monografia unui sat".

MITUL DE "GRANAR AL EUROPEI". Din cercetarile intreprinse alaturi de echipe de studenti in vara lui 1938 prin 60 de sate, sociologul Dimitrie Gusti constata ca principala problema a taranului roman era faramitarea proprietatii agricole. Dupa reforma agrara din 1929, 60% din terenurile arabile au intrat in posesia "micilor proprietari agricoli", care detineau pana la 5 ha de pamant. Prin mostenire insa, aceste loturi se imparteau intre copii, micsorandu-se si mai mult, afectand in acelasi timp productia agricola, care s-a diminuat cu 20% pana la 30%.

O alta consecinta nefasta a fragmentarii proprietatii a fost scaderea exportului de cereale al tarii, Romania daca mai reusea sa asigure 8% din exportul european. In realitate, taranul roman era incapabil sa furnizeze altora cereale, el care nici macar boi la jug nu avea. Cifrele ne demonstreaza ca peste 40% din gospodariile rurale nu aveau animale de tractiune. In plus, lipsa posibilitatilor tehnice de cultivare a pamantului si cresterea pretului la produsele industriale, cumulat cu scaderea pretului la cele agricole, i-au obligat pe tarani sa faca imprumuturi pentru a putea scapa de saracie. Unii dintre ei au fost chiar nevoiti sa isi vanda loturile, pentru a-si plati datoriile. Abia in 1934, dupa ce saracia i-a impins pe tarani la rascoale, Guvernul condus de liberalul Gheorghe Tatarescu a convenit sa-i scuteasca pe micii producatori agricoli de datoriile pe care le acumulasera.

ALTA REFORMA, ACELASI REZULTAT. Incercarile clasei politice de a normaliza de urgenta situatia taranilor, care dura de veacuri, se vor solda, in general, cu esecuri. In 1929, a fost aplicata reforma agrara, prin care s-a incercat stoparea faramitarii loturilor. Conform legii, proprietarii a pana la 25 hectare de pamant trebuiau sa faca dovada detinerii cetateniei romane, absolvirii unei scoli agricole sau a prestarii manuale a muncilor agricole. Scopul actului normativ se voia a fi diferentierea clasei taranimii prin formarea unui tip de proprietari mijlocii si specializarea lor. Taranimea, insa, nu era pregatita pentru un asemenea pas. Nici reforma scolirii copiilor de tarani nu parea eficienta, in conditiile in care, in 1927, din cei peste un milion de elevi ai scolilor rurale, 440.000 erau declarati repetenti. Cei mai multi abandonau scoala, fiind trimisi la munca de parintii lor. Cum venitul produs intr-o gospodarie mica era in permanenta mai scazut decat consumul, unii dintre tarani incep sa lucreze si prin micile fabrici si ateliere ce si-au facut aparitia prin sate. Tot mai multi isi incearca norocul plecand la oras.

LA BAZA

In cercetarile sale realizate prin satele romanesti, Dimitrie Gusti a descris obiceiurile si viata cotidiana a taranilor. Iata, de exemplu, ce mancau cei cinci membri ai unei familii cu stare materiala mijlocie dintr-un sat din Vrancea. In cea mai proasta zi - martea - dimineata nu se manca nimic, la pranz aveau pilaf cu ciuperci cu salata de ardei si ciuperci fripte, iar seara, rasol de ciuperci cu usturoi si salata de rosii. In dimineata sarbatorii de duminica, toti membrii familiei mancau lapte cu mamaliga (in restul zilelor saptamanii asa ceva mancau numai copiii), la pranz ciorba de pui, pui fript la gratar, ardei, mamaliga, seara incheind-o cu oua fierte si din nou, invariabil, lapte cu mamaliga. Aceasta era si singura zi a saptamanii in care se manca mai multa carne.

LA CAPSA

"Odinioara, la Capsa". Scriitorul Victor Eftimiu isi aminteste din perioada interbelica locul cel mai vizitat de protipendada bucuresteana si ravnit de ceilalti. "Mi-a ramas poate aceasta stranie senzatie din vremea cand, baiat sarac, treceam pe Calea Victoriei, vedeam dandu-se jos din cupeuri si birji muscalesti si intrand la Capsa doamne frumoase, dispretuitoare. La masute, pe trotuar, sedeau picior peste picior, mancand inghetata cu fisticuri sau sorbind, din paie lungi, siropuri colorate sau brune mazagranuri, in pahare inalte, personagii cunoscute, baieti de bani gata, proaspat picati de la Paris, viitori deputati, prefecti si profesori universitari."

Istoria comunismului (2 martie 2005) Despre romani - Lavinia Betea Despre dilemele industrializarii interbelice