x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

26 octombrie 1989

0
26 Oct 2009 - 00:00

● Monica Lovinescu ● Coen Stork ● Constantin Trandafir



Vaclav Havel din nou arestat. În Germania de Răsărit, efervescenţă.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 222


În primul rând am realizat că eram urmărit. Nu le păcea să arate că şi di­plo­maţii străini erau ur­mă­riţi, şi o fă­ceau foarte bine. E totuşi foarte greu să ascunzi o maşină (...). Când eram foarte sigur am şi început să no­tez numerele maşinilor şi atunci mi-era şi mai uşor să-i recunosc. Chiar şi la o slujbă pentru N. Stănescu la ci­mitirul Bellu, cu un an înainte de re­vo­­luţie, am fost urmărit, deşi era până la urmă un lucru nevinovat. Slujba era ţi­nută chiar de părintele Galeriu, pe care l-am în­tâl­nit apoi acasă la Dora Stă­nescu. Ori­cum, presiunile aut­o­ri­tă­ţi­lor erau făţişe deja. Eram chemat ca să mi se spună că, deşi sunt liber să mă în­tâlnesc cu cine doresc, deşi România e o ţară li­be­ră, ar fi bine să nu mai am ast­fel de contacte.

Le răspundeam că pentru mine România poate fi liberă, dar pentru mulţi români nu este. Le povesteam cum adesea eram sunat de astfel de prieteni care-mi spuneau că au fost ridicaţi la intrare etc. Mă întrebau atunci de ce ţin neapărat să am asemenea contacte. Îmi spuneau că există mulţi oameni care îmi pot spune lucruri mai interesante, că aceia pe care îi întâlnesc nu spun decât minciuni, că sunt în contact cu grupuri din afară care sunt inamici ai poporului român. Mă întrebau de ce ţin atât să am legături cu doamna aceea de la Cluj, pe care nici soţul n-o mai crede? Minciuni, după cum am aflat curând, chiar la Cluj, unde am întâlnit-o de două ori pe Doina Cornea, într-o vineri şi o sâmbătă dimineaţa. Am vorbit cu ea câteva ore bune, căci autorităţile s-au decis să nu provoace un nou scandal după cel creat prin agresarea lui Hugh Arbuthnott, ambasadorul britanic care încercase s-o întâlnească pe Doina Cornea. I-a răspuns diplomatului român că Olanda e interesată de multe persoane, cum ar fi Nelson Mandela spre exemplu, care nici el nu are vreo legătură cu Olanda. S-a înfuriat şi mi-a replicat şi el că situaţiile nu se pot compara. L-am întrebat însă cu cine pot să am legături. "În Africa de Sud aveau măcar o listă cu persoanele inter­zise; sau o să-mi daţi o întreagă carte de telefon?!"
Cel mai iubit dintre ambasadori. Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, Traducere din limba engleză de Liviu Andreescu, Bucureşti, Editura All, 1993, p. 55
Am dormit foarte agitat, cu un vis foarte ciudat spre ziuă. Mai întâi apare Shakespeare, cu Yorik, cu York, cu Yorkshire, cu Leicester - o brambureală fabuloasă. Acolo era ceva clar, dar acum, când scriu, nu mai "văd" bine. În orice caz, a fost o shakespeariadă lungă şi interesantă, de vis al unui insomniac. Am mai visat şi altele, coşmăreşti. În bucătăria  veche, pe pat stau Caterina şi mama, culcate faţă-n faţă, privindu-se şi mân­gâi­ndu-se cu drag. În picioare, Alexandru şi eu. Eu, "logicul", mă apropii de cele două, o privesc pe mama în ochii ei dragi, care mă privesc ca şi cum ar fi spus că există. Cu amărăciune sfâşietoare, îi zic: "Ei nu-şi dau seama, dar eu ştiu că eşti moartă, dar ne place că eşti şi aşa cu noi. Nu eşti vie, mamă, nu eşti, dragă mamă!", strig şi izbucnesc în plâns. Ea m-a privit blând, ridicându-se în şezut pe marginea patului şi zicând că da, nu e vie, dar că e cu noi, că va fi mereu cu noi. "Vine şi Catrina la mine", şopteşte ea, dacă îmi aduc bine aminte. "Venim cu toţii", spun. "Nu, tu să nu vii, tu nu mori!". Am impresia că în visul meu, cum dorm eu iepureşte, intervenise un dram de luciditate diurnă, parti-pris. "Ba venim cu toţii! îi strig eu şi încep să plâng şi mai tare, în hohote, însoţit de soră-mea, niţel mai încet, şi de Alexandru, foarte vag. Plângând nestăvilit, mă trezesc  şi rămân treaz până se luminează. Am o stare de sfârşeală, intraductibilă în cuvinte. Şi lăcrimez de-adevăratelea... Trec la Radio să iau legătura cu viaţa cea nărăvaşă, viaţa cea mai palpitantă. Lumea se agită ca în maelstrom. Astă noapte, nemţii din est au demonstrat vehement. Ungurii sunt irevocabil desprinşi de marasmul "popular-socialist-comunist". Cehii dau semne clare de vânzoleală. Am rămas "noi" pe baricadele părăginite ale socialismului multilateral subdezvoltat, să ne iubim monstruozităţile... Spur­că­ciunea hârâie că noi avem cea mai înaltă rată a dezvoltării din lume, că avem cel mai înalt (iar!) nivel de trai de pe mapamond. Toată lumea normală declară că Dobitocia Sa şi-a pierdut cu desăvârşire minţile. Nemaipomenit.

Mircea Iorgulescu, la al doilea serial ameţitor despre "ţarcul" românesc. Situaţii deplorabile şi de pe la Uniune. Ei, D.R. Popescu e taxat drept o ca­nalie. Eu îl ştiu, întâlnire la Galaţi, trei zile la aceleaşi serbări,în acelaşi hotel, la acelaşi restaurant, în aceleaşi excursii cu vaporul, şi mi s-a părut un om cumsecade. Cică i s-a propus, a fost rugat să ceară "de sus" admiterea unor tineri în Uniune, altfel s-ar face o greşeală, inclusiv politică, şi ar fi zis: "Nu-mi pasă". Şi se aude că Somosa, fostul dictator din Nicaragua, a dictat: "În parcul Somosa, ridicăm statuia lui Somosa de către Somosa. Nu pentru a fi adulat, nu pentru a emoţiona, ci pentru a speria!"...Piti­cul bolnav a băgat în sperieţi marea românime şi lumea civilizată... Ne pare rău că pe Diana o doare capul. A avut ore de dimineaţă, are şi acum, are şi după-amiază. De la spondiloză vine, dar şi supranorma e de vină. Noi, sensibilii, suntem cele mai sigure victime. Se cam adună oboseala din cauza virozei şi insomniei sau a somnului puţin. Se aude că şi Eugen Barbu are cevaşilea insomnie, el care se lăuda cu cele 8 ore de somn profund. Acum se plânge  că doarme puţin, se trezeşte repede - şi gata. Se mai plânge de întunericul de la Poiana Ţapului şi scrie despre javrele lui "Mutuligii"... Tovul şi cu umbra lui heroinică se dau de ceasul morţii pentru bunăstarea "popo'ului" (Aplauze furtunoase, prelungite, urale, scan­dări...). Mai toată lumea crede că Măria Sa şi-a pierdut cu totul şi defi­nitiv minţile. Acestea sunt spasmele de dinaintea pierzaniei.
Constantin Trandafir, 1989. Vedere din provincie. Jurnal, Bucureşti, Editura Vestala, 2009, p. 202-204
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de