Dorel de la "Progresul"

Pe lângă întreprinderi comuniste mai mari funcţionau institute de cer­­ce­tare al căror scop era proiectarea prototipurilor ce urmau să intre în producţie.

Întreprinderea de Utilaj Greu "Progresul" din Brăila, unde s-au produs celebrele excavatoare cu care  "s-a construit comunismul", cum îi plăcea presei vremii să scrie, se baza pe prototipurile gândite de Institutul de Cercetare şi Proiectare a Utilajelor de Construcţii, pe scurt ICPUC.

Acolo nu ajungea să lucreze oricine, trebuia să fii foarte bun meseriaş ca să fii acceptat în echipă. Lăcătuşul mecanic Dorel C. era suficient de bine bazat pe meseria lui, aşa că a primit postul. "Înainte lucrasem la Trustul de Utilaj Greu care repara excavatoare şi buldozere, dar am ţinut să mă transfer la ICPUC, fiindcă ştiam că era o unitate de elită, unde nu poate intra orice cârpaci. Îmi făceam meseria cu plăcere şi m-am bucurat mult când mi s-a aprobat transferul.

Acolo am descoperit, într-adevăr, o altă organizare şi un alt mod de a privi lucrurile, faţă de cel cu care fusesem obişnuit înainte. În primul rând, la ICPUC era o armată de ingineri şi doar o mână de muncitori. Nu lucram decât după desen tehnic, la cotă, iar ce ieşea din mâinile noastre trebuia să fie, dacă nu perfect, aproape perfect. Eram şi mai bine dotaţi decât la alte uzine. Păi, pe vremea aia, să ai polizor portabil - fain, cum i se spune acum - era lucru mare. Alţii nici nu ştiau cum arată, iar noi lucram cu aşa ceva", povesteşte Dorel.

Chiar şi în unităţile de elită se practicau, însă, metehnele din câmpul muncii comuniste. Pe vremea aia s-a inventat metoda "pasării motanului", păstrată cu succes până în zilele noastre. Nici la ICPUC nu se făcea excepţie de la regulile nescrise care spuneau, printre altele, că, dacă ai ocazia să te eschivezi de la o dispoziţie primită de la şef, nu trebuie să eziţi nici o clipă.

Dorel îşi aminteşte, de exemplu, cum a fost nevoit să îndrepte cu barosul nişte profile U, late de 300 milimetri, în toiul nopţii, fiindcă minunaţii săi colegi de la schimbul 2 trăseseră mâţa de coadă şi aşteptaseră să treacă timpul, până li s-a terminat tura.

"Munceam în trei schimburi. Într-o seară, când am intrat în schimbul 3, cei de la schimbul 2 ne-au zis, mie şi colegului cu care împărţeam tura, că maistrul a dat dispoziţie să se îndrepte nişte profile U de mari dimensiuni. I-am întrebat de ce nu le-au îndreptat ei, în schimbul 2, şi ne-au aşteptat pe noi să bubuim cu baroasele toată noaptea? Ne-au răspuns că n-au ce să ne facă, fiindcă ei au avut o altă treabă, dată tot de şefu'. Ştiam că ne mint, dar n-aveam încotro. Aşa se proceda pe vremea aia: dacă n-aveai chef de muncă pe schimbul 2, pasai treaba celor de pe schimbul 3, că ei, vrând-nevrând, erau forţaţi să termine până dimineaţă, când lucrarea trebuia predată şefului.

După ce am intrat în tură, am mai stat niţel, să ne facem curaj, am măturat prin secţie, am mâncat ce aveam la pachet, iar pe la 12:00 noaptea ne-am apucat de treabă. Am luat baroasele şi dă-i, unul pe o parte, altul pe alta, ca să aducem profilul la linie. Bubuiau fiarele alea, în liniştea nopţii, de se auzea la câţiva kilometri distanţă. Peste câteva zile, am aflat că lumea care locuia în blocurile de lângă uzină s-a speriat, a zis că explodează ceva, pe undeva.

Vă daţi seama ce era pe capul nostru. Ne-au ţiuit urechile aproape o săptămână. Dar nu ne-am lăsat până când nu am îndreptat profilele alea, ca să nu aibă maistrul ce să ne reproşeze a doua zi. După ce am terminat cu ele, ne-am apucat să lucrăm la nişte piese de excavator, că asta era, de fapt, treaba pe care ar fi trebuit să o facem noi, în schimbul 3", îşi aminteşte Dorel, care acum se amuză de acea întâmplare. Deşi, tot el recunoaşte, la vremea respectivă i-a cam înjurat pe colegii care i-au "copt-o".