Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ziua minerilor fusese stabilită ca o aniversare a eroicei file din istoria clasei muncitoare, amintind de greva de la Lupeni din 1929. Atunci muriseră 23 de muncitori, comemoraţi apoi ca eroi căzuţi în lupta împotriva "regimului burghezo-moşieresc". În anii '80, despre aceştia nu se mai amintea decât vag în manualele de istorie. Se făcuse loc eroilor prezentului, ai Epocii de Aur şi "primului fiu al ţării", Nicolae Ceauşescu, "erou între eroi".
După primul război mondial, în România au existat puţine acţiuni colective de protest ale muncitorilor. Principala cauză a constat în lipsa de organizare sindicală. Din cauza vecinătăţii Rusiei Sovietice, guvernele României interbelice au fost vigilente şi faţă de pericolul comunist. În iulie-august 1919 au avut loc proteste ale muncitorilor ceferişti din Bucureşti şi ale celor petrolişti de pe Valea Prahovei.
Cu toate că România a aderat la Organizaţia Internaţională a Muncii, creată în 1919, aplicarea principiilor acesteia a fost sistematic amânată. Primele măsuri legislative s-au luat în 1925, prin adoptarea legii repausului duminical şi în sărbătorile legale. Presiunile internaţionale au silit România să adopte legi noi în favoarea muncitorilor în 1928. Aceste legi vizau ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor, fixarea duratei zilei de lucru la opt ore.
ORGANIZATORII GREVEI
Muncitorii de la exploatarea minieră Lupeni se organizaseră încă din cursul anului 1928 într-un sindicat independent. Liderii săi erau Teodor Munteanu şi un anume Moldoveanu. Respectivul sindicat nu avea orientare comunistă. Cei doi lideri erau în relaţii cu partidul de guvernământ, PNŢ, care dorea strângerea legăturilor cu mediile muncitoreşti.
După grevă, presa opoziţiei a afirmat ca relaţiile sindicatului cu PNŢ erau chiar foarte strânse, întrucât membri ai acestuia au participat în mai 1928 la o mare manifestaţie electorală în oraşul Alba-Iulia. Astfel că, în primele luni ale conflictului de muncă, sindicatul i-a îndrumat pe muncitori să aştepte decizia instanţei. În primăvara anului 1929 în Valea Jiului au activat şi agitatori comunişti ilegalişti.
Controlul guvernului asupra organizaţiilor muncitoreşti nu diminua potenţialul de revoltă. Minerii trăiau în mizerie, iar ajutoarele sociale ale statului erau neînsemnate faţă de nevoile lor. Amânarea verdictului privind noul contract colectiv a afectat optimismul muncitorilor care nu se simţeau protejaţi de nici o instituţie.
Greva era una din puţinele soluţii prin care puteau atrage atenţia guvernului spre condiţiile lor de trai.
Greva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 5 august 1929. Muncitorii au fost nemulţumiţi de decizia conducerii Societăţii "Lupeni" de a nu permite Sindicatului Independent să plătească fiecărui angajat o zi de muncă din fonduri proprii. Imediat, circa două sute de muncitori s-au întrunit pentru a discuta atitudinea patronatului şi au decis să declanşeze protestul.
Greviştii de la minele "Victoria" şi "Elena" au pornit după aceea un marş spre alte două mine, "Carolina" şi "Ştefan". Nu toţi minerii au decis să se alăture protestului, circa două sute de muncitori intrând în subteran. În scurt timp, situaţia a scăpat de sub controlul liderilor Sindicatului Independent, care au anunţat autorităţile de la Deva că nu mai sunt responsabili de evoluţia evenimentelor.
Este foarte probabil ca agitatorii comunişti să fi avut un rol important în radicalizarea acţiunii muncitorilor, deoarece mişcările care au urmat au avut un caracter de sabotaj.
Greviştii au decis să ocupe Uzina electrică Lupeni, deoarece prin oprirea activităţii acesteia puteau face presiuni asupra autorităţilor. Un grup radical a intrat în interiorul uzinei şi l-a somat pe mecanicul-şef Radu Nicolau să oprească focul. Conştient de consecinţe, acesta s-a opus, însă a fost înjunghiat şi mai apoi transportat la spitalul din localitate. Personalul uzinei a fost evacuat prin folosirea forţei, iar jandarmul care asigura paza obiectivului a fost bătut.
Acţiunea greviştilor a avut o importanţă economică determinantă, întrucât s-a întrerupt alimentarea cu energie electrică a întregii zone industriale din Valea Jiului. Autorităţile puteau interveni în orice moment pentru anihilarea protestului. Motivaţia cea mai funcţională putea fi aceea că, prin oprirea curentului electric, sute de mineri rămăseseră blocaţi în subteran, fiind în pericol de asfixiere.
Demnitarii locali nu prea ştiau cum să reacţioneze. În prima zi a protestului, autorităţile din Valea Jiului nu au luat nici o măsură. Ulterior s-a aflat că în zonă nu erau decât 18 jandarmi. Constatând că, peste noapte, situaţia nu s-a modificat, principalii funcţionari ai judeţului Hunedoara - prefectul, primul-procuror, comandantul corpului de jandarmi, sub-şeful Siguranţei Petroşani - s-au deplasat la Lupeni în dimineaţa zilei de 6 august. Erau însoţiţi de optzeci de soldaţi din Regimentul 4 grăniceri şi aproximativ douăzeci de jandarmi.
Ajunşi în faţa Uzinei electrice, demnitarii judeţului au făcut apel la muncitori să părăsească obiectivul, deoarece exista pericolul asfixierii celor din subteran. Din relatarea primului-procuror, Marin Condeescu, rezultă că greviştii nu au reacţionat în nici un fel la aceste argumente. Mărturia lui surprinde faptul că muncitorii baricadaţi în Uzina electrică erau "înarmaţi cu pari, drugi de fier, măciuci şi revolvere şi aşteptau autorităţile în atitudini agresive".
23 DE MORŢI
După tentativa demnitarilor de conciliere, cei aproximativ patruzeci de jandarmi prezenţi au înaintat spre grevişti, cu scopul de a-i intimida. Conform relatărilor ulterioare, în acel moment, muncitorii ar fi aruncat spre jandarmi cu obiectele avute la dispoziţie, rănindu-i pe cei din primul rând. Cei opzeci de grăniceri au intervenit când, din rândul greviştilor, s-a tras un foc de revolver. Militarii au tras în aer salve de avertisment. Deoarece agresivitatea greviştilor nu a scăzut, rafalele s-au îndreptat spre mulţime.
Conform anchetei ulterioare, s-a stabilit că militarii au deschis focul fără a avea ordin. În total s-au tras 78 de gloanţe. Urme ale acestora au rămas pe coşul Uzinei electrice. Din rândul muncitorilor au murit pe loc 13 mineri, iar în următoarele ore, încă şapte. Pericolul persista şi asupra celor 23 de grav răniţi spitalizaţi. Numărul celor răniţi uşor nu a putut fi stabilit, deoarece mulţi s-au retras spre casele lor după eveniment şi doar treizeci au fost înregistraţi. Din rândul militarilor au fost răniţi 15 jandarmi şi zece soldaţi. Unul dintre aceştia era în stare gravă, deoarece a fost tăiat cu cuţitul în zona gâtului. Mecanicul-şef al Uzinei electrice a murit la spital în urma rănilor suferite. Circa patruzeci de muncitori au fost arestaţi pentru a fi anchetaţi în ce măsură au contribuit la degenerarea evenimentelor.
Înmormântarea celor douăzeci de mineri împuşcaţi s-a făcut cu precauţie maximă. Doar rudele cele mai apropiate ale victimelor au avut voie să însoţească cortegiul funerar. Ulterior, mormintele au fost păzite o perioadă, pentru a împiedica noi mişcări de solidarizare. În zilele următoare au mai murit trei mineri dintre cei grav răniţi, cifra finală a decedaţilor fiind 23. Familiile minerilor împuşcaţi au primit ajutoare financiare.
După 1948, comuniştii au încadrat greva la loc de seamă în lupta proletariatului cu "regimul burghezo-moşieresc". În realitate, aportul comuniştilor în organizarea acesteia a fost insignifiant. Dar regimul avea nevoie să justifice lupta de clasă, şi astfel a "confiscat" protestul disperat al minerilor din august 1929.
Astfel, în manualul unic de istorie a românilor, apărut după 1948, coordonat de Mihail Roller, nu se aminteşte nimic despre existenţa Sindicatului Independent. Partidul Comunist şi-a atribuit rolul de declanşator al grevei. Autorităţile locale sunt prezentate în postura de asasini. Prefectul judeţului a fost cel care a declanşat represiunea trăgând primul un foc de armă în pieptul unui muncitor, scrie Roller.
Demnitarii comunişti au elogiat greva de la Lupeni ca realizare a partidului lor. "Chemarea comuniştilor din România pătrundea în rândurile minerilor şi le arăta drumul de luptă", afirma în 1948 Gheorghe
Gheorghiu-Dej.
