Alchimia "omagiilor înflăcărate"

Un punct distinct al ritualurilor propagandistce derulate în ianuarie 1989 l-a marcat aniversarea zilelor de naştere ale "Tovarăşei" – 7 ianuarie, şi ale "Tovarăşului" – 26 ianuarie. Ani­versări care reprezentau – mai bine zis trebuiau să reprezinte! – "minu­nate prilejuri de a da glas profundelor sentimente de adâncă dragoste, aleasă preţuire, vie recunoştinţă şi înaltă mândrie patriotică, revoluţio­nară, faţă de proeminentele perso­nalităţi poli­tice"…

Numai că, în acest în­ce­put de an, datele problemei erau radical schim­­bate. În rău! Pe plan in­tern, cota de încredere a românilor im­plicit de susţinere pentru autocra­tul cuplu, atinsese pragul de avarie. Pe plan ex­tern, regimul de la Bucu­reşti era tot mai izolat, el nu mai re­pre­zenta nici par­tenerul căutat de dialog şi nici ca­nalul predilect de co­municare, de me­diere diplomatică din alte vremuri. În aceste împre­ju­rări, "omagiile vi­bran­te, înflăcărate", gândite de către strategii oficiali de imagine ca dovezi – cu precădere pen­tru "cercurile duş­mă­noase din străinătate"! – ale "uni­tă­ţii de monolit" şi ale "celor mai alese gân­duri şi sentimente" nu mai erau decât nişte forme fără fond, în care (culmea!) nu credeau nici măcar cei care trebuiau să le pună în pagină sau în undă.

Paradigmele redactării
În mod obligatoriu, cei care redactau textele omagiale, în primul rând ale celor care urmau să apară în presa centrală şi locală la datele aniversare ale cuplului suprem, ţineau seama de câteva repere tabu: 1. Să sublinieze semnificaţia acestor "alese momente sărbătoreşti" pentru partid şi pentru întregul nostru popor. În cazul tineretului, era necesar să se scoată în evidenţă: a) valoarea de "exemplu luminos" al titularilor respectivelor ani­versări (menţiune: în cazul "Tova­răşei", era recomandat să se evite for­mu­la "pilda luminoasă", evident din cauza un anumit calambur nepoliticos!); 2. Să dea glas deplinei adeziuni la politica internă şi externă a partidului şi statului nostru, ai cărei străluciţi exponenţi şi neobosiţi promotori sunt "Tovarăşul şi Tovarăşa";  

3) Să exemplifice "caracterul profund ştiinţific şi consecvent revo­luţionar" al politicii partidului şi statului prin elemente particulare din domeniul de activitate ale celui ce iscălea; 4) Să evidenţieze "înaltul prestigiu şi larga recunoaştere in­ter­naţională" a proe­minentelor per­­sonalităţi politice şi ştiinţifice ale celor doi; 5) Să re­în­noiască angajamentul solemn "de a face totul, de a nu precupeţi nici un efort" etc. etc. etc. Fireşte, oficial, un îndrumar me­todologic pentru redac­tarea textelor omagiale nu exista. În schimb, un ghiduş a codificat paradigma propagandistică: "Ura, ura!, trei rachete/ critica şi-angajamente!".

Criterii de selecţie
O altă rescripţie inatacabilă, cu va­loare de cutumă, era cea a "caracterului reprezentativ" al iscălitu­rilor. Trebuia, neapărat, să fie res­pectate câte­va criterii-cheie:
1. Criteriul re­pre­zen­tării profesionale (muncitori, ţărani, militari, intelectuali) cărora, în cazul presei de tineret, li se adăugau, după nevoile demonstra­ţiei, elevi, studenţi, pionieri sau şoimi ai patriei;
2. Al re­prezentării teritoriale: principalele regiuni is­torice (Mun­te­nia/Oltenia, Moldova, Transilvania şi, bineîn­ţeles, mu­nicipiul Bucu­reşti) având cel puţin câte o semnătură în grupajul de opi­nii;
3. Al reprezentării pe naţio­na­lităţi: români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi (de unde şi acro­nimul "r-m-g");
4. Al re­pre­zen­tării celor două sexe – aici trebuind să fie evidenţiat rolul de­terminant al To­varăşei în promo­varea femeii în viaţa social-po­li­tică a ţării, dar, în primul rând, exemplul său luminos de eminent om po­litic, savant de largă recu­noaştere in­ter­­naţională, soţie şi ma­mă.

La mare cău­tare pentru numele de preopi­nenţi se aflau cei care proveneau din zonele Olteniei, zona natală a "Tova­ră­şului", sau din Sectorul 3 al Capitalei, unde "cel mai iubit" îşi avea circumscripţia electo­rală şi, în egală măsură, cei pro­veniţi din judeţul Argeş, judeţ pe care "Tovarăşa" îl reprezenta în Ma­rea Adunare Naţională şi de care se ocupa direct din partea conducerii superioare de partid.

Tevatura începea din faza selec­tă­rii opinanţilor. Chipurile, ei trebuiau să glăsuiască din suflet, fără ames­tecul gazetarilor. Dar, mai presus de orice,  aceştia trebuiau să fie persoane care să nu ridice probleme. Cu dosare de cadre-beton! Atunci por­neau să zbâr­nâie telefoanele pe la judeţenele de partid sau, după caz, ale judeţe­nelor UTC, fiecare culegă­tor de opinii dorind să se asigure că nu va avea surprize. De pildă, că din verificări a rezultat că opinantul a divorţat, a fost sancţionat pe linie de partid sau are nişte rude care "au  ales libertatea".

Aparent, ceva mai lejeri, mai ales în perioada cât Nicu Ceauşescu a fost prim-secretar al CC al UTC, noi, cei de la Scînteia Tineretului (zisă Scîn­teia mică), ne făcusem agende solide, cu nume, date perso­nale (vârstă, profesie, loc de muncă), pe baza cărora îi selectam şi îi pu­neam în pagină pe respectivii. Care agende, având şi ele o vechime, se ce­reau veri­ficate cu grijă, nu cumva pur­tătorii numelor alese pentru "a da glas" să fi păţit ceva "pe linie de or­ganizaţie", să fi murit sau să fi rămas "în mod ilegal" peste hotare. Ceea ce tot un fel de deces era, ştiută fiind zi­cala "a pleca înseam­nă a muri puţin!".

Despre această aventură a culegerii şi scrierii mesajelor omagiale a isto­risit Ion Cristoiu, dar traista cu poveşti e plină de multe alte păţanii sa­vu­roase. "Tovarăşei" nu avea voie să i se adre­seze cu sintagma "mult iu­bită" decât dacă iscălitoarea mesajului omagial era tot femeie sau "tânără fată". Îmi amintesc replica unui înalt diriguitor, om cu o rară doză de umor amar, care, găsind într-un omagiu al unui înflă­cărat utecist formularea "Mult Stimată şi Iubită Tovarăşă Aca­demician Doctor Inginer", ne-a ad­monestat: "Cum o să-i spună Tova­răşei băieţandrul ăsta «mult iubită»?! Dânsa e femeie măritată, la casa ei şi cu trei copii mari".

Surprize, surprize
În ciuda acestor precauţii, surprizele nu lipseau. În 1989, pe fondul nemul­ţumirilor crescânde, erau tot mai dese situaţiile în care cei la care apelam "să ne dea o opinie" marşau tot mai greu la solicitările redacţiei. Majoritatea nu re­fuza pe faţă, dar se codeau şi cău­tau pretexte, doar-doar te făceau, pe tine, gazetar, să cauţi alt muşteriu. Dar cea mai asiduă muncă de lămur­ire trebuia să ducem cu personalităţi reprezentative ale mişcării muncitoreşti, revoluţionare. Pentru numă­rul festiv din 26 ianuarie 1989 al Scînteii Tineretului nu i-am mai solicitat opinia lui Mihail Cruceanu. Murise în 1988. Judecând însă după cele istorisite, nu e greu de bănuit cum ar fi sunat "omagiul" său!