Amintiri din copilărie: "Cobra" versus "Iarba verde de acasă"

De curând am revăzut la televizor un film care m-a emoţionat profund. Nu, nu este vorba de vreo capodoperă, ci este primul film pe care l-am văzut în viaţa mea la video. "Cobra", o prostioară comercială care la 13-14 ani, cât aveam când l-am văzut la prietenul Ma­rius acasă, m-a impresionat.

Era cu totul altceva decât aveam parte de la televizor. Nu era cu iarba verde de acasă, nici cu CAP-uri şi stagiari amuzanţi, nici cu lupta antifascistă. Nu legionari îngrozitori, nici comunişti în­flă­că­raţi de idealuri nobile, nu comisari şarmanţi şi incoruptibili.

În "Cobra" era cu sânge, mult sânge, cuţite cu muchia zimţată, sute de pumni în gură, picioare, motociclişti şi obişnuitul psihopat care a sfârşit atârnat cu ceafa într-un cârlig, de pozitivul, dar pe­riculosul Cobra – Sylvester Stallone.

Un film bun, se spunea pe vremea aceea. Ţin minte de parcă a fost ieri: am văzut filmul într-o dimineaţă, abia plecaseră părinţii lui Marius la serviciu. Am urcat la el şi de cum am intrat mi-a zis mimând in­di­fe­ren­ţa: "Ne-am luat video". "Să mori tu!", nu mi-a venit să-mi cred urechilor. "Mda. Hai să vezi un film."

Am stat cu sufletul la gură, părându-mi că asist la o vrajă. Pe acelaşi ecran de Telecolor pe care seara se bâlbâia "Cârmaciul", ve­deam acum o lume cu totul nouă, plină de neprevăzut, bătaie ca la cei mai înrăiţi hoţi de cai, urmăriri, suspans şi vreo câteva femei cum nu vedeai în tramvaiul 41, cel albastru şi cu două capete.  

După film m-am dus la şcoală ab­so­lut răvăşit. Le-am povestit co­le­gi­lor ce văzusem şi nu m-au crezut. "Băi, erau unele care dansau goale într-un bar", mă agitam dând din mâini. "Hai, bă, pleacă de aici!" Din acel moment, pentru o lungă pe­rioa­dă de timp, cea mai mare do­rin­ţă a vieţii mele a fost să am video.

A durat până am descoperit-o pe Raluca şi gleznele ei superbe, dar asta e din alt "film". În scurt timp a apărut o adevărată cultură video. Se schimbau casete între prieteni, se făcuseră ade­vărate filiere, apăruseră chiar per­soane care închiriau casete, bi­ne­înţeles la ne­gru, unii îşi făcuseră din case mini-cinematografe. "Dădeau video", cum se spunea pe atunci.

Era o întreagă isterie, se pierdeau nopţi la video, în fumăraie, cu navetele de bere pe balcon. O formă de a scăpa din încorsetarea dictaturii, formă care îmbrăca aspecte jalnice şi hilare în acelaşi timp. Fiindcă, în proporţie covârşitoare, filmele care se urmăreau erau proaste şi foarte proaste.

În principal se vedeau filme aşa numite "de groază", filme de ac­ţiune, majoritatea cu soldaţi ame­ricani în Vietnam, comedii, SF-uri şi filme XXX, mai rare, pe care le-am descoperit ceva mai târziu. (Mul­ţu­mesc, Jane! Habar n-ai ce-am păţit din cauza ta.)

Într-o după-amiază, băteam min­gea în spatele blocului când un prieten mi-a spus că se duce seara la unii care "dau video". Într-o se­cun­dă m-am hotărât să nu pierd aşa o ocazie, drept care, pe la ora 21:00,
ne-am făcut apariţia la adresa indicată. Am bătut la o uşă scorojită de la parterul unui bloc aflat chiar pe strada mea şi ne-a deschis o ţigancă.

Am dat banii la intrare, apoi ne-am croit drum prin fum în sufrageria plină de scaune şi tipi dubioşi. Am primit un pumn de seminţe de la ţigancă, şi tot filmul m-am întrebat dacă nu cumva erau date prin pipi, căci aşa se vorbea pe atunci că fac unii, ca să economisească sarea.

După câteva minute a început filmul. Doamnelor şi domnilor, abia atunci am înţeles ce înseamnă un film tare! Bietul meu "Cobra", care mă dezvirginase cinefilic, fusese o glumiţă pentru preşcolari. Acum era cu burghie în cap, drujbe, membre sărind de la locul lor, cuie bătute oriunde numai în lemne nu, sto­matologi nebuni şi tone de ketchup.

"Wow, să moară mă-sa, ce i-a făcut!", urlă deodată un ţigan la ve­derea sfredelului care intra în capul unuia. "Taci, bă, că te ard!", îl puse altul la punct. "Băi, tăceţi toată lumea că vă sparg", se auzi un glas dogit dintr-un colţ.

Brusc, am început să apreciez camera mea aerisită din casa părinţilor mei cuminţi. M-am făcut mic în scaun şi la finalul filmului m-am ridicat. "Ce, pleci?", mă întrebă gazda agresivă. "Nuuu, făcui foarte convins. Mai aduc un prieten." Femeia dădu din cap mulţumită şi eu tuleo.

Nici după acest episod nu am re­nunţat la visul de a avea video. Drept care i-am pisat pe părinţi să ia, deşi era clar să nu au cum. Un video player costa la vremea aceea 40.000 de lei, iar tata avea salariul cam de 3.000. Dar eu simţeam că nu mă pot dezvolta cum trebuie dacă nu am acces la cultura timpului meu. Degeaba, am rămas tot la mâna prietenilor, care aveau video şi părinţi înţelegători.

La Sergiu vedeam mai mult comedii. Era înnebunit de Academia de Poliţie, deşi pentru mine era mult prea soft. Nu burghie, nu picioare, nu nimic. Ce să vezi? Un negru care cică imită tot felul de sunete? Era în filmul acela un negru care făcea ca elicopterul, sirena de poliţie, mitraliera şi multe altele, şi Sergiu se contrazicea la infinit că e chestie reală. Eu susţineam că totul e un trucaj, dar el nu şi nu.

La playerul lui "Funai" l-am văzut pentru prima oară pe Jackie Chan. (Cichi Cian, cum propunţam eu cu convingere). Tot Sergiu, băiat deş­tept, pedant, serios la învăţătură şi de familie bună, a reuşit să-mi dez­lege misterul pasajelor traduse de Irina Nistor prin "du-te dracului", "idiotule" etc. Vedeai pe câte unul că zbiară cu spume la gură nişte chestii şi Irina, la final, cu ton flegmatic, "traducea": "du-te dracului".

De circăriile lui Cichi Cian m-am săturat definitiv când am fost invitat în taină, de Jan, la un film porno. Eeee, atunci am înţeles eu cum e cu femeile şi cum se poartă un bărbat adevărat.

Văzând eu că în film nu e nimic cu vreo cofetărie, plimbare prin He­răstrău, glumiţe şi excursii la Turnul Chindiei, mi-am zis că maniera directă e calea spre inima unei femei.

Înfierbântat, am conchis că trebuie să aplic reţetele îndrăzneţe cu prima ocazie. Doar femeile atâta aşteaptă, am văzut eu la video.

A doua zi după filmul văzut la Jan, în curtea şcolii intru în vorbă cu o colegă. Ea, flirtând, îmi spune că a stropit-o o maşină şi-mi arată ciorapul alb pătat. Gata, era momentul!

I-am propus, cât în glumă, cât în serios, s-o şterg. "Bine, râde ea!" şi am şters eu pe la gambe şi am tot urcat, căci treaba trebuia făcută cu simţ de răspundere, nu să se ducă fata murdară acasă, şi deodată poc! O palmă de puteam să jur că-n urechea dreaptă mi se mutase postul Europa Liberă. Prost prins. Jan cu tâmpeniile lui...
Dan CÂRLEA