Ce-au avut şi ce-au pierdut

A devenit o regulă în istoriografia românească de a pune splendoarea Micului Paris şi bunăstarea românilor din deceniile trei şi patru ale secolului trecut pe seama succeselor industriei interbelice. Intervenţia brutală a statului, inclusiv prin naţionalizare, soldată nu doar cu confiscarea averii marilor industriaşi, ci şi cu distrugerea vieţii acestora şi a familiilor lor, ar fi contribuit la scăderea nivelului de trai al românilor pentru următoarele decenii.

Numai că adevărul se află undeva pe la mijloc. Într-adevăr, cei mai afectaţi de măsura naţionalizării au fost pa­tronii, administratorii, deţinătorii de acţiuni la întreprinderile naţiona­lizate, deşi se pregătiseră în mare parte pentru ceea ce va urma.

Unii, mai prevăzători, emigraseră cu "grosul" avutului şi cu familiile. Forţa cu care guvernul şi-a promovat "măreţul act" i-a înfricoşat pe cei mai mulţi. Pe unii i-a alungat din ţară, pe alţii i-a împins la sinucidere, pe alţii i-a adus după gratii. Poporul avea nevoie de "fapte". Înfloreşte zvonistica. Toţi "in­culpaţii" se întrebau: sunt sau nu muncitorii violenţi, acum că se simt "stăpâni" în fabricile "aflate în mâi­nile lor"? Vor fi sau nu proprietarii, foştii industriaşi trimişi la "muncă voluntară"? Funcţionarii publici din domeniul bancar şi cel al asigurărilor erau speriaţi de perspectiva lipsei unui loc de muncă adecvat pregătirii şi experienţei lor.

Exemplele de "duşmani ai poporului" umplu paginile ziarelor. "Sever şi Max Herdan", scria Scînteia, "proprietarii morii «Herdan» au fost condamnaţi la câte cinci ani de închisoare şi câte 40.000 lei amendă pentru nedeclararea de stoc şi vânzarea de mărfuri fără factură".
Ce se întâmplă însă cu marii industriaşi?
NICOLAE MALAXA
De numele lui sunt legate primele locomotive româneşti (Fabrica a devenit după 1948 Uzina "23 August"), pri­mele automobile, Uzina "Nicolae Ma­laxa" (actuala "Faur"), o fabrică de ţevi din oţel (devenită după naţio­na­­lizare şi rămasă până în zilele noastre Uzina "Republica"), o fabrică de mu­ni­ţii de artilerie şi armament. A avut acţiuni la câteva dintre cele mai mari fabrici din ţară - Astra Arad şi Uzi­nele şi Domeniile Reşiţa.

Averea sa i-a permis să se implice şi în jocurile po­litice ale fiecărui regim prin care a tre­cut. A fost "simpatizant" deopotrivă al le­gio­n­arilor şi al comuniştilor. Ve­ni­rea la pu­tere a acestora din urmă însă a în­sem­nat sfârşitul "epocii Malaxa". Deşi l-au păstrat o vreme aproape de cercu­rile puterii drept consilier, comuniştii l-au condamnat la moarte în contumacie (emigrase în SUA) pentru co­la­bo­­rare cu Garda de Fier. Familia lui, prin moştenitoarea Irina, soţia sa­vantului român Emil Palade, a fost despăgubită în 2006 pentru cea mai mare parte din fabuloasa lui avere.


MAX AUSCHNITT
A fost administrator delegat al Uzinelor de Fier şi Domeniile Reşiţa (UDR), cea mai mare societate pe ac­ţiuni care a existat în România înainte de instaurarea regimului comunist - cel mai mare capital social (un miliard de lei), cea mai mare cifră de afaceri, cei mai mulţi angajaţi (16.669 - în anul 1938), respectiv 22.892 - în 1948.

Absolvent al Academiei de înalte studii comerciale şi de export din Viena, Auschnitt s-a întors în România, unde s-a implicat activ în viaţa economică a ţării ca preşedinte al Asociaţiei Generale de Industrie din Banat, vicepreşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România, senator al Camerei de Comerţ şi Industrie din Galaţi.

Totodată a făcut parte din conducerea unor numeroase companii străine din Viena, Monaco şi companii româneşti ca Societatea Română de Telefoane, Banca Chrissoveloni. Împreună cu fratele său deţinea societatea Titan-Nădrag-Călan. În timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în străinătate, retră­gân­du-se în final în Statele Unite, unde a şi decedat. în 1948. Toate proprietăţile i-au fost confiscate de guvernul comunist.


DUMITRU MOCIORNIŢĂ
Dumitru Mociorniţă a făcut avere în industria de pielărie şi încălţăminte. Născut într-o familie săracă din Prahova, a reuşit să urmeze o şcoală, obţinând chiar din partea lui Ion I.C. Brătianu două burse la şcoli de comerţ din Bucureşti şi Paris. În 1923, cu cre­dit din Germania, a construit la marginea Bucureştiului o fabrică de încălţăminte. După venirea la putere a comuniştilor, atât el, cât şi fiul său, Ion, au refuzat să emigreze. Decizia le-a fost fatală. Amândoi au fost arestaţi şi au pierit în închisorile comuniste.
FRANCISC NEUMAN
A făcut parte din elita industriaşilor României. În iunie 1948 a pierdut cea mai mare parte a averii. Prevăzător însă, la acea oră baronul nu mai era în ţară. Conform le­gendei, cu câteva luni înainte fusese dus la marginea oraşului şi "sfătuit" să plece unde o vedea cu ochii, doar cu hainele de pe el.

La Arad, chiar şi la peste jumătate de veac de la plecarea în străinătate a baronului Francisc Neuman, toată lumea pare a fi auzit de el şi de familia lui. "Palatul Neuman", cu sala de festivităţi, ce aparţine acum Universităţii "Vasile Goldis", actuala clădire a Şcolii Po­pulare de Artă, Cartierul Poltura, stadionul echipei UTA, fabrica Indagrara (fosta fabrică de spirt şi drojdie) se numără printre principalele proprietăţi pe care familia Neuman le deţinea în Arad.

Începuturile averii familiei par desprinse din poveştile de succes americane. Trei fraţi dintr-o familie de evrei modeşti - Adolf, Eduard şi Daniel - au deschis în 1851 o mică fabrică, la ieşirea de nord-vest a Aradului, spre Pecica. Era nucleul viitoarei Indagrara - Fabrica de spirt şi drojdie. În momentul înfiinţării fabricii, Daniel era elev de liceu. Ulterior, fraţii Neuman şi-au sporit averea cu o moară, iar în 1909 au pus bazele Fabricii ITA (Industria Textilă Arădeană, ulterior UTA). Pentru a-şi asigura succesul afacerilor, fraţii Neuman făceau călătorii de documentare în Imperiul Austro-Ungar şi chiar în SUA, unde vizitau firme cu profilul fabricilor lor din Transilvania.

Pentru merite deosebite aduse economiei Imperiului, familia Neuman a fost înnobilată în 1884 de Franz Iosif, Împăratul Austro-Ungariei. Pe seama înnobilării circulă chiar şi o legendă. Astfel, se spune că înnobilarea ar fi trebuit să aibă loc chiar mai devreme, cu oca­zia unei vizite a Împăratului în Ardeal, anterioară anului 1884. Spre dezamăgirea proprie­tarilor, după ce a vizitat fabricile Neuman, Franz Iosif s-ar fi rezumat să spună doar un complezent "Foarte frumos". Şi atunci, unul dintre membrii familiei Neuman, care era de faţă, ar fi replicat în afara protocolului: "Am auzit că şi dumneavoastră vă faceţi treaba bine". În aceste condiţii, înnobilarea s-a amânat pentru 1884. Din acel moment, fraţii Neuman au devenit baroni ai Imperiului.

Veniturile considerabile realizate de pe urma afacerilor din industria alimentară le-au permis să construiască în 1891, la colţul nordic al promenadei Corso din centrul Aradului, un palat impozant cu două etaje şi o sală de bal, aflată la primul nivel. Realizată în stil eclectic, cu un tavan de lemn sculptat, clădirea se află pe lista monumentelor istorice. Poate fi admirată şi azi şi este cunoscută în oraş cu numele de "Palatul Neuman". Sala de bal se află actualmente în folosinţa Universităţii "Vasile Goldis".
Cel mai cunoscut membru al familiei a fost Francisc, fiul lui Alfred şi nepotul lui Adolf - unul dintre cei trei fraţi care au pus bazele imperiului Neuman. S-a născut în 1910, în Arad, după fratele său Eduard şi sora sa Maria. În 1928 a plecat la studii în Anglia, la Manchester, pentru a se pregăti să devină inginer în industria textilă. S-a înapoiat însă destul de repede în ţară, fără a-şi finaliza studiile.

Din câte se pare, Francisc a avut un veritabil talent în afaceri. A sporit averea familiei, dar a fost şi martor neputincios la pierderea ei, în 1948, o dată cu naţionalizarea. Teoretic, fratele sau Eduard conducea Fabrică de spirt şi drojdie, iar Francisc, fabrica de textile. În practică, Francisc le conducea pe ambele, fiind mult mai interesat de afaceri decât fratele său. O dată cu marile tulburări ale secolului XX - nazismul şi comunismul - evreul Eduard Neuman a emigrat în Cuba, iar Francisc a rămas să se ocupe în conti­nuare de afacerile familiei.

De numele lui Francisc Neuman se leagă şi începuturile echipei de fotbal UTA, fondată de el, ca echipă a fabricii de textile. Legendele spun că Neuman a creat echipa de fotbal a Aradului după modelul clubului londonez Arsenal. Baronul a adus la Arad fotbalişti de renume din toată ţara. Se spune că Francisc era şi susţinător al echipei Bayern Munchen şi că mergea cu avionul în Germania, pentru a asista la me­ciuri. Chiar şi după ce s-a stabilit în SUA, venea des în Europa, pentru a vedea meciurile echipei favorite.

În 1945-1946 a construit pentru echipa de fotbal arădeană un stadion, care la acea oră era cel mai mo­dern din ţară. Gazonul fusese adus pe calea aerului din Anglia, cu conteinere speciale. Stadionul ITA a fost inaugurat la 1 septembrie 1946, cu ocazia meciului Ciocanul - ITA, câştigat de echipa arădeană cu 1 la 0. Se spu­ne că după fiecare meci câştigat de echipă, baronul obişnuia să meargă în vestiar şi să premieze jucătorii cu diferite sume de bani. Marcatorii erau premiaţi suplimentar şi chiar luau masa cu patronul. Unul dintre jucătorii le­gendari ai UTA, Zoltan Framati, şi-a amintit că după un meci baronul a dăruit fiecărui jucător câte o bicicletă.
Familia Neuman şi-a legat numele de două fabrici: Indagrara şi ITA - Întreprinderea de Textile Arădeană. Ambele au fost naţionalizate în iunie 1948. Indagrara - fabrică de spirt şi drojdie fondată în 1851 a fost punctul de plecare al imperiului Neuman. Îşi desfăcea produsele pe piaţa Impe­riului Austro-Ungar, având deschisă o sucursală în capitală, la Viena, dar şi una la Bucureşti. În 1930 a avut un profit net de peste şapte milioane de lei. La Indagrara lucrau peste 640 de muncitori. În momentul naţionalizării, fabrica avea un profit de aproape 4 milioane, dar şi o datorie către diferite bănci de aproape 2,5 milioane. ITA fusese înfiinţată în 1909 şi era una dintre cele mai moderne şi mai mari din ţară, fiind întreprinderea care a produs în premieră mătase.

Alfred, fiul lui Adolf, a adus meşteri ţesători din zona de tradiţie a Sileziei cehe, pe care i-a împământenit la Arad. Până prin anii 1960-1970, urmaşii acestora au întreţinut şi reparat războaiele de ţesut, de cele mai diverse tipuri. În 1975, UTA încă mai folosea tehnologia introdusă de Francisc cu câteva decenii înainte. În 1938 obţinuse un profit de peste 7 milioane de lei. În acea vreme, leul românesc valora cât francul francez. De-a lungul timpului, în Consiliul de Admi­nistraţie al fabricii au intrat mai mulţi cetăţeni străini (englezi, elveţieni, olandezi), dar şi VIP-uri autohtone. Printre membrii Consiliului de Administraţie de la ITA s-au numărat ministrul ţărănist Virgil Madgearu şi Constantin Argetoianu.

În august 1940, fraţii Neuman au trecut o parte a acţiunilor pe numele a doi cetăţeni americani. Ştirea naţionalizării le-a fost dată muncitorilor "aşezaţi pe iarbă" în curtea fabricii de către Iordanov Svetco, secretarul de partid de la ITA. Director a fost numit Bekesi Stefan, fost muncitor la fabrică de vagoane Astra.

După 23 august 1944 au început să se facă presiuni asupra baronului pentru a-şi dona averea statului român, pe cale să devină comunist. În 1947 a fost arestat şi a petrecut opt luni în închisoare. O dată cu arestarea baronului, a fost confiscată şi locuinţa fa­miliei din Strada Horia nr. 6. Cu câteva luni înainte de naţionalizare, Francisc a fost eli­berat din închisoare, dus la marginea oraşului şi "sfătuit" de "tovarăşi" să plece, să uite complet de România şi de averea de aici, dacă vrea să scape cu viaţă.

A plecat fără nici un ban şi doar cu hainele de pe el. A ajuns în Elveţia, unde se afla şi sora lui Maria, iar de acolo la Salzburg. În Austria a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, alături de care a emigrat în Statele Unite, în 1952. În "ţara făgăduinţei", un om întreprinzător ca Francisc Neuman s-a simţit ca peştele în apă. A început o nouă afacere, tot în domeniul textilelor, şi a avut succes. În America, Francisc, devenit Francis, a mai avut şi alte îndeletniciri pe lângă cele legate de business.