Ceauşescu a renunţat la Steaua pentru "Buzduganul cu trei peceţi"

Ion Bucheru a lucrat o viaţă întreagă în presă. De la sfârşitul studenţiei (1956) până în 1970 a trecut prin redacţiile mai tuturor ziarelor bucureştene. A fost pe rând redactor-şef adjunct la Viaţa studenţească (1956-1966), secretar general de redacţie la Scînteia (1966-1968), redactor-şef la Informaţia Bucureştiului (1968-1969) şi redactor-şef la Scînteia Tineretului (1969-1970). Cu emoţie vorbeşte însă despre a doua sa "tinereţe" în presă.

La sugestia şi intervenţia lui Dumitru Popescu a lucrat, în două perioade, în domeniul audiovizualului. Mai întâi, pe funcţie mare, de vicepreşedinte al Comitetului Naţional al Radioteleviziunii (1970-1974). Apoi redactor şi şef de secţie la TVR în anii '80. A trecut, în cariera sa, şi prin cinematografie, ca director al Casei de Filme 1, între anii 1974 şi 1981. De la Ion Bucheru am aflat, printre altele, ce filme îi plăceau lui Nicolae Ceauşescu, care era traseul unui film din faza de proiect până la avizul comisiei ideologice şi multe alte istorii mai puţin cunoscute din lumea micului şi marelui ecran.

UN SCENARIU SE PLĂTEA CU 50.000 DE LEI
Deşi a schimbat multe locuri de muncă, vorbeşte cu pasiune despre anii petrecuţi în fruntea Casei de Filme 1. Acolo, la ultimul etaj al Casei Scînteii a cunoscut succese ca producător şi s-a confruntat cu vigilenţii tovarăşi din comisiile de vizionare a filmelor. "Pe vremea aceea, cinematografia avea patru nuclee de creaţie, Casele 1, 3, 4 şi 5 de film, îşi aminteşte Ion Bucheru. Directori erau Eugen Mandric (Casa 3), Corneliu Leu (Casa 4) şi Dumitru Fernoagă (Casa 5), eu fiind ultimul venit. Fernoagă, care era foarte vechi în cinematografie, se specializase în regizori consacraţi, gen S. Nicolaescu, E. Bostan, Geo Saizescu.

Mandric venise cu publiciştii pe care voia să îi aducă în scenarism, gen fraţii Creangă de la România liberă. Eu m-am profilat pe debuturi. Am început să umblu la tineri. Am văzut filme de institut, ale absolvenţilor. Şi aşa au debutat Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Nicolae Mărgineanu (care fusese operator), Dinu Tănase (tot operator), Alexa Visarion (regizor de teatru), Tudor Mărăscu."

În calitate de director, îi revenea sarcina de a tria scenarii, de a alege regizori şi a de a stabili bugete de film. "Căutam subiecte, citeam cărţi, îi chemam la discuţii pe scriitori, zice Ion Bucheru. Le spuneam că mă interesa un anumit filon dramaturgic. Mă duceam la teatru, vedeam piese, aveam discuţii, citeam sinopsisuri. În general, cinematografia făcea cam 30-32 de filme pe an. Noi aveam bani să facem opt filme pe an.

Un buget mediu de film era cam de 3-3,5 milioane. Dar nouă ne dădeau mai mult de mediu, pentru că, din astea opt filme, două erau de complexitate mai mare, care costau spre 5 milioane, şi unul, de festival, ducea spre 7-7,5 milioane maximum. Făceam filme de actualitate mai ieftine şi economiseam pentru alea mai mari, de epocă, cu personaje mai multe, cu costume. Alegeam un subiect. Şi căutam un scenariu. Vorbeam cu autorul şi îi spuneam să scrie patru-cinci pagini pe care le achiziţionam cu până la 3.500 de lei, pe vremea aia un salariu. Puteam să mă opresc aici."

Cel mai adesea, directorul Casei de Filme cerea un sinopsis de 15 pagini, plătit la rându-i cu banii jos. Astfel încât alţi 15.000 de lei puteau intra în buzunarul scriitorului. Următorul pas era scenariul propriu-zis, de 80-90 de pagini bătute la maşină, retribuit cu până la 50-55.000 de lei, care se plăteau la intrarea în producţie a filmului.

Proiectul prindea viaţă. Era contactat un regizor, care scotea primele cadre. Între timp se făcea şi un referat care împreună cu scenariul şi un buget estimativ primeau avizul de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES). De cinematografie se ocupa Dumitru Ghişe. Şi el putea interveni în scenariu, mai ales când sesiza "devieri" ideologice. Acolo se punea ştampila "bun de intrat în producţie". La România Film se făcea echipa finală. Erau selectaţi scenograful, directorul de film, operatorul şi ceilalţi specialişti. Imediat începeau prospecţiile prin ţară, căutându-se locuri de filmare adecvate subiectului.

LA VIZIONARE, CU DUMITRU POPESCU
Când filmul era gata, cele mai tensionate momente se petreceau la "vizionare". Producătorul şi regizorul vedeau filmul laolaltă cu activiştii de partid. Munca de câteva luni a unei echipe de zeci de oameni se putea nărui în câteva minute. Să joace rolul de mediator era sarcina lui Ion Bucheru, aflat între ciocan (comisie) şi nicovală (regizor). "Se făcea un fel de premixaj şi în acel moment venea comisia ideologică să aprobe filmul. Era condusă de un secretar al partidului, din CC, însărcinat cu cultura, care era pe atunci şi preşedinte al CCES. Lângă el mai veneau ciraci din CC, şeful secţiei de propagandă, primul-secretar al UTC şi uneori activişti de la Armată şi de la Interne.

Începea vizionarea. Sala de proiecţie era pe dreapta, în fundul coridorului de la etajul 8 al Casei Scînteii. Uneori era o atmosferă insuportabilă. Trebuia să ştii să te strecori, să fii diplomat. Acolo se hotăra soarta filmului. De cele mai multe ori aveam câştig de cauză. Uneori se spunea: «Bravo, băieţi, e în ordine, e bine!»" Atunci s-a reîntâlnit şi cu Dumitru Popescu, fostul său şef de la Scînteia. "Era extrem de dificil, îşi aminteşte Ion Bucheru. Era un om foarte deştept, cult, ştia de toate... Era însă foarte irascibil. La presiunea care era asupra lui, îl înţeleg. Şi foarte orgolios. Trebuia să ştii cum să i te adresezi."




Dacă se făceau economii, la sfârşit, fiecare membru al echipei de filmare primea bonusuri. "Filmul se deconta printr-un referat la România Film şi eu eram descărcat de cele 4 milioane pe care le primisem să execut filmul, spune fostul director.

Economiile, în proporţie de 20%, se duceau la echipă. Primeau bani scenaristul, actorii, oamenii de producţie. Se făceau liste cu contribuţia fiecăruia! Un actor cu rol principal câştiga bine, se ducea şi la 40.000.
Iar dacă prindea un rol principal în două serii, se ducea la 50.000. Regia pentru un film se plătea cu până la 70.000 de lei. E drept că regizorul după asta putea să stea un an şi jumătate."

FILME-PROBLEMĂ
Două filme cu "cântec" au marcat sfârşitul carierei lui Ion Bucheru în cinematografie. "În 1981 am fost scos de la Casa de Filme, pentru că băgasem în producţie două filme, îşi aminteşte Bucheru. Am produs filmul lui Pintilie «De ce trag clopotele, Mitică» şi am băgat în producţie filmul «Faleze de nisip», regizat de Dan Piţa, pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. «De ce trag clopotele, Mitică» a fost oprit înainte de a se difuza. A fost văzut la patru benzi şi s-a spus: «În nici un caz nu apare, să fie ars». Din fericire, Constantin Pivniceru, directorul de la Buftea, nu l-a ars. A ţinut negativul într-un seif şi a fost scos după Revoluţie.

Eu am plecat din Casa de Filme cu şapte luni înainte ca filmul să ajungă la comisia ideologică. Eu îl văzusem între timp de nu ştiu câte ori. Iar ca producător văzusem fiecare cadru. Cu Pintilie, de fapt, eram în relaţii cu totul deosebite, pentru că fusesem cu el coleg de bancă la «Mihai Viteazu». Credeam că, prin nişte amputări, filmul va trece. Nu a fost aşa. Celălalt film, «Faleze de nisip», a reuşit să iasă, dar a apucat să ruleze doar trei sau patru zile pe ecran. A patra zi a fost o consfătuire ideologică la Mangalia, unde Ceauşescu a dat exemplu negativ chiar acest film. A fost dat un telefon la Bucureşti şi filmul a fost pus la index. A început să ruleze din nou abia după '90."

LUI CEAUŞESCU ÎI PLĂCEAU FILMELE ISTORICE
Înainte de a rula în cinematografe, filmele erau văzute şi de "Tovarăşul". Nimic nu-i scăpa, se pare. O copie specială a filmului trecea obligatoriu pe la Vila Lac, unde exista o sală de proiecţie. Seara, singuri sau însoţiţi de Dumitru Popescu, Ceauşeştii vedeau ultimele noutăţi ale cinematografiei româneşti. De proiecţie se ocupa un angajat al centralei România Film. Nea Florică, cum îi spuneau prietenii. În cursul zilei se trezea cu un apel telefonic de la Cabinetul 1. "Proiecţionistul să fie la sala vilei Lac, la ora 20:00", era anunţat laconic. Prin vizetă, tehnicianul urmărea orice mişcare din sala de film a cuplului prezidenţial. Era primul care le afla reacţiile.

La prima oră, a doua zi dădea şi el de ştire mai-marilor de la România Film despre impresiile cinefililor de rang înalt. De la nea Florică a aflat Ion Bucheru şi cum a renunţat Ceauşescu la un meci al Stelei Bucureşti pentru a vedea un film. În 1978 i s-a prezentat "Tovarăşului" "Buzduganul cu trei peceţi", produs de Ion Bucheru şi de Eugen Mandric. Peste trei ore a stat Ceauşescu pironit în scaun pentru a-l urmări pe Victor Rebengiuc în rolul lui Mihai Viteazul.

"Ceauşescu i-a zis lui Florea să înceapă filmul pe la 18:30-19:00, fiindcă la 20:30 era un meci din Cupa Campionilor, cu Steaua, spune Ion Bucheru. În sala de proiecţie avea şi televizor. «Băi Florea, uite, la fără cinci, tu îmi spui, oprim filmul şi dăm meciul». Era un film comandă. Se ceruse un film portret al ideii de unire în creaţia politică a lui Mihai Viteazul.

El a văzut în personaj un omagiu adus vizionarului care vede peste secole. La fără cinci, Florea a intrat în sală şi a zis: «Începe meciul, daţi pe televizor». I-a răspuns: «Duceţi-vă cu meciurile voastre cu tot, lasă filmul!». A doua zi, Florea mi-a zis: «Domnule, aşa ceva nu am crezut că se poate întâmpla. A văzut filmul până la capăt. Când a ieşit parcă plutea». I-am zis lui Mandric a doua zi: «Băi Jenică, am dat lovitura». Îi plăceau toate filmele istorice. Se pare că cel mai mult, în afară de «Buzduganul cu trei peceţi», i-a plăcut filmul lui Nicolaescu despre Mircea cel Bătrân. Nu îi plăceau ecranizările sofisticate."