Cornel Lăpuşan: între Cernobîl şi gloanţele Revoluţiei

În anul 1989, Cornel Lăpuşan era angajat la Întreprinderea de Mate­rial Rulant "16 Februarie" din Cluj. Din punct de vedere strict material, sincer vorbind, pe atunci nu-i mergea prea rău. Cu toate astea, pe 21 Decembrie a participat la mişcările de protest din oraş. De ce a făcut-o? Cu siguranţă nu pentru că nu mai suporta sărăcia şi foamea. Ceea ce-i lipsea era libertatea şi speranţa într-un viitor mai bun. Nişte vise în schimbul cărora a primit un glonţ care l-a adus aproape de pragul morţii.  

Adeseori se consideră că, în De­cembrie 1989, oamenii au ieşit în stradă mânaţi doar de mizerie, foame şi trai greu. Poate că, în foarte multe cazuri aşa a şi fost. Dar, în la fel de multe cazuri, revolta mulţimii s-a îndreptat contra închistării şi rigi­dităţii unui regim care părea încremenit într-o fundătură a istoriei. Atunci, mulţi dintre oamenii ieşiţi în stradă au făcut-o, pentru că simţeau că viaţa trece pe lângă ei fără nici un folos. Unul dintre aceştia a fost clujeanul


CORNEL LĂPUŞAN. ÎN VIZITĂ LA CERNOBÎL
În decembrie 1989, Lăpuşan era un simplu muncitor. De fapt, nu chiar unul simplu: în fabrica unde lucra era şi secretar UTC cu propaganda. Acum, privind înapoi la acele vremuri, el poate să afirme cu de­taşare: "Aveam 26 de ani şi aveam o viaţă oarecum liberă. Sau, ca să fiu mai precis, mai liberă decât a celorlalţi. Şi puteam să fac ceea ce majoritatea nu-şi permitea. Fumam ţigări fine, frecventam discoteci pe valută, precum cea de la Belvedere. Acolo, biletul costa un dolar, dar eu dădeam un pachet de Kent şi intram ca la mine acasă".

De unde bani? Se descurca, aşa cum făceam cei mai mulţi dintre noi. Excursiile "la ruşi" erau atât o distracţie, cât şi o sursă de venituri. Iar unul dintre aceste drumuri l-a dus în zona uneia dintre cele mai grave catastrofe care a avut loc în Europa de la cel de al doilea război mondial încoace. "În 1986 am fost în ex­cursie la ruşi. O excursie dintr-alea clasice: Moscova, Riga, Leningrad. Dar am trecut şi pe la Cernobîl. Un drum după care m-am ales cu doi ani de boală şi suferinţă provocate de radiaţii: mi-a căzut părul, pielea mi-a rămas supersensibilă, iar lunar aveam pe­rioade în care făceam febră mare. La început n-am ştiut ce am. Me­dicii m-au trimis de la unul la altul, dar nimeni n-a avut curajul să-mi spună că eram iradiat. Au­zisem de ceea ce se întâmplase la Cernobîl, dar eram tânăr şi nu m-a interesat. Infor­maţii fuseseră, dar nu le-am dat importanţă".
"SIMŢEAM IDEEA DE LIBERTATE"
"Aşadar, în 1989 aveam o situaţie materială relativ bună: aveam ma­şină şi chiar în Decembrie mi-am luat un apartament. Pe 21 mă du­sesem să-l recepţionez. Eram însurat din  1987 şi, sincer vorbind, nu-mi mergea prea rău.

Banii se puteau strânge relativ uşor: existau «roţile ţigăneşti», un soi de CAR organizat între colegi. Mai erau şi părinţii care ne ajutau şi ei foarte mult. După cum am spus, o altă sursă erau excursii­le la ruşi. Duceam acolo maiouri şi chiloţi de bumbac, adidaşi româneşti care aveau mare căutare, ceasuri electro­nice. Iar la întoarcere aduceam mixere şi tot felul de «scule» pentru bucătărie, dar şi aparate foto. Cei mai experimentaţi, care ştiau să se descurce, reuşeau să treacă prin vamă chiar şi aur. Ce să spun? Am fost un om obişnuit de pe vremea lui Ceauşescu. Atâta doar că mă refăceam greu după boală.

Totuşi, într-un fel eram nemulţumit. Simţeam ideea de libertate dar eram conştient că nu pot ajunge le ea aşa cum puteau cei din Vest. Aveam video, iar filmele mi-au deschis foarte mult mintea. De asemenea, mai existau şi videotecile, unde vedeam alte filme care arătau şi ele un alt stil de viaţă. Începusem să simt că trece viaţa pe lângă mine şi trece degeaba. Într-un timp, mă apucasem de un soi de culturism. Poată că ăsta a fost şi norocul meu: de acolo am căpătat o mare vigoare fizică, fără de care probabil că aş fi murit, din cauza rănilor primite la Revoluţie".

Cum era atmosfera la muncă? "Rutina de fiecare zi. Mergeam acolo ca să treacă timpul. Dar mai şi munceam. Iar faţă de ceea ce a fost după 1990, pot chiar să spun că munceam destul de mult. Salariul era bun, aveam aproape 3.000 de lei pe lună. Destui, mai ales că nu prea aveai pe ce-i cheltui. Cu multă baftă, puteai face rost de o pereche de blugi. Ori de o jacă din piele frumos croită. În sezonul rece, simbolul eleganţei era cojocul din blană ori «alaindelodul», tot din blană. Pantofii de la Clujana ori celebrii «Other»-i se luau şi ei pe pile. Dar, până la urmă toţi purtam cam acelaşi fel de haine, de parcă eram traşi în uniforme".

Dar pe atunci Cornel Lăpuşan era încă foarte tânăr, iar situaţia politicii internaţionale nu-l prea interesa. "Despre ce se întâmpla prin lume? Nu ştiam mare lucru. Nu ascultam Europa Liberă, Şopârla, cum i se zicea pe atunci. De fapt, aveam totuşi un program destul de strict. Mă trezeam dis de dimineaţă, la 4,20, ca să prind primul autobuz către fa­brică. Intram la lucru la ora 6 şi ieşeam la 14,30. Iar în timpul meu liber aveam multe altele de făcut. În gene­ral, când eşti tânăr, aspectele politice te interesează mult mai puţin. Cu toate astea îmi  doream schimbarea regimului. De fapt, doream schimbarea lui Ceauşescu".


"NE-AM VORBIT SĂ IEŞIM ÎN STRADĂ"
Cum a ajuns Lăpuşan în stradă, pe 21 Decembrie 1989? La fel ca mulţi alţii: "La serviciu aveam un prieten din copilărie, cu care mă cunoşteam încă de la grădiniţă. Pe 20 ne-am vorbit să ieşim în stradă. Ne gândeam că dacă ne împuşcă, ceilalţi vor mai face un pas în faţă. Totuşi, chiar şi aşa dezinteresat cum eram, auzisem despre Timişoara. La servici chiar am avut o altercaţie cu un coleg despre care toţi credeam că ar fi «şoptitor».

De fapt, pe 21 decembrie, la ora 14 trebuia să mă duc la apartamentul pe care urma să-l cumpăr. Era un apartament executat silit în urma unei sentinţe de divorţ. Avea trei camere şi trebuia să dau pe el 80.000 de lei. O parte din bani îi aveam, o parte mi-i dăduseră părinţii.  În jurul orei 14 m-am întâlnit cu un coleg de la schimbul doi, care mi-a povestit despre mitingul de la Bucureşti, unde Ceauşescu fusese huiduit. Din vorbă în vorbă am ajuns în centru. Acolo mai erau şi alţi oameni, toţi foarte surescitaţi. Ulterior, m-am dus cu părinţii în cartierul Mănăştur unde au văzut şi ei apartamentul pe care urma să-l cumpăr. La întoarcerea în centru le-am spus alor mei «eu mă duc» şi am plecat. Am ajuns în zona Bibliotecii cu puţin timp înainte de a se deschide focul". În revista care conţine fotografiile făcute atunci de clujanul Răzvan Rotta, el apare în planşele nr. 9 şi în 20 şi 21, care îl arată după ce fusese deja împuşcat.

Ajuns în zona "fierbinte", Lăpuşan s-a trezit faţă în faţă cu Armata română, preschimbată în forţă de represiune. "Militarii erau amplasaţi în semicerc, cu spatele spre Continental. Manifestanţi? La început nu erau mai mult de 15-20 de persoane. Soldaţii erau agitaţi, poate chiar uşor speriaţi. Se vedea şi pe ei că se simţeau sub presiune, iar noi ne duceam spre ei huiduindu-i. Ce-i drept, şi noi făceam tot soiul de gesturi ameninţătoare, dar asta era mai mult ca să ne facem curaj. De fapt, pentru noi ei erau cei care fu­seseră trimişi ca să apere sistemul, colegi cu cei care trăseseră la Timişoara. Iar venirea lor acolo a fost un gest intenţionat, mai curând un soi de provocare.

Cred că, până la urmă, acolo a fost şi un soi de «regie». Eu personal, nu am auzit nici un ordin de foc. În faţă aveam doi soldaţi. Noi, cei care ma­nifestam eram oarecum răzleţiţi în timp ce ei erau în formaţiune de luptă. Prima salvă, trasă de cei doi pe care i-am văzut eu, a fost în sus. În acel moment, m-am dus către gardul viu, unde se mai ascunseseră şi alţii. A urmat o altă salvă şi eu simţit ca o lovitură de pumn în abdomen, în faţă şi sub coaste. În locul de ieşire a glonţului, în spate nu am simţit nici o durere. Eram sub influenţa adrenalinei  şi astfel am ajuns în faţa statuii lui Matei Corvin. Aşa împuşcat cum eram am reuşit să mai alerg încă 40-50 de metri.

Abia când am ajuns lângă statuie am început să simt că pierd sânge. Chiar m-am mirat că nu este ca-n filme: sângele începe să curgă mai târziu. Apoi, în scurt timp mi s-a făcut rău. Atunci doi tineri m-au scos în stradă şi au încercat să mă urce într-o maşină. Sub diverse motive, doi şoferi au refuzat să mai ia. Dar, până la urmă, cei care m-au ajutat au reuşit să mă urce într-un automobil. Pe drum spre spital am început să mă sufoc. Dar am avut totuşi noroc că am ajuns la Urgenţă printre primii.

Iniţial, oamenii de acolo au crezut că sunt înjunghiat, mai ales că nu ştiau că se trage în oraş. Apoi mi s-a «rupt filmul» până a două zi când în salon au venit părinţii mei. Acum nu mai ştiu, dar cred că a trecut destul timp până când doctorii de acolo m-au operat. Mai târziu, pe spate mi-au apărut nişte leziuni care păreau să arate că m-au lăsat să stau mult timp în sângele care se coagulase sub mine". Ce se întâmplase de fapt cu Lăpuşan? Fusese împuşcat în plămânul drept. Sau după cum scrie în certificatul medical: "plagă toraco-abdominală". De fapt, glonţul i-a atins doi lobi din plămân, şi i-a ieşit prin ficat. În zilele următoare rana nu i s-a drenat şi s-a infectat, dar până la urmă a scăpat cu viaţă. Ce-şi mai aminteşte el acum din acele momente în care viaţa i-a fost în cumpănă? Destul de puţine. "Acolo, internat în acelaşi salon cu mine, un  om a murit. Iar un altul,  împuşcat în coloana vertebrală a rămas paralizat. Eu am avut noroc. Apoi de, după ce am scăpat de Cernobîl, n-ar fi fost păcat să mă omoare ai mei, aici acasă?"

Citește pe Antena3.ro

Surse: Cine e liderul PNL care l-a înfuriat pe Ciolacu și l-a făcut să rupă negocierile și să anunțe intrarea PSD în Opoziție