Dulgherul din Ploieşti, revoluţionar de meserie

De ce i s-a acordat lui Ştefan Gheor­ghiu cinstea de a da numele şcolii de partid nu ştim cu exactitate. Biografia militantului socialist ploieştean oferă însă câteva indicii. Memoriile scrise de tovarăşii săi "de luptă" ni-l în­fă­ţi­şea­ză drept un agitator, propagandist şi tribun desăvârşit, veşnic preocupat de soarta celor mulţi şi umili. Detenţia din timpul regimul "burghezo-mo­şie­resc" şi moartea timpurie au creat mitul Ştefan Gheorghiu.

S-a născut la 15 ianuarie 1879 la Ploieşti în familia meşterului dulgher Năstase. A copilărit şi învăţat în mahalaua ploieşteană. De la vârsta de 17-18 ani a devenit un obişnuit al clu­bului muncitorilor socialişti. Tânărul a trăit multă vreme de pe o zi pe alta, patro­nii evitând angajarea unui agitator cu vederi politice radicale. Le­gă­toria de cărţi a lui Constantin Ionescu, prieten din copilărie, i-a servit ca adăpost şi sală de lectură. La şedinţele soc­ia­liş­tilor organizate în atelierul amicului îi va cunoaşte şi pe Constantin Mă­nes­cu, Crăciun Baldovin.

"Botezul" în mişcare l-a primit în 1903, când a participat la de­mons­tra­ţia muncitorilor din Bucureşti, în Parcul Cişmigiu. Se spune că drumul spre capitală l-a făcut pe jos, căci tânărul nu avea o leţcaie în buzunar. Preocupat de organizarea sindicatelor, a înfiinţat împreună cu Nae Georgescu, alt prahovean, cercul "România mun­ci­toare". Va deveni apoi şi redactor al revistei omonime.

Conform biografiei "oficiale" redactate de fostul său "tovarăş de luptă", Gh. M. Bujor, la început de veac, Ştefan Gheorghiu străbătea zi de zi re­giunea Prahova, neobosit, în căutare de lucru, cu un ferăstrău, o teslă şi un toporaş.

La Câmpina a înfiinţat, alături de 11 muncitori, sindicatul tâmplarilor, dulgherilor şi rotarilor. De la Comarnic va trimite primele rânduri scrise pentru "România muncitoare". "Înarmat" cu broşuri, frecventează atelie­rele, fabricile, cartierele, cafenelele Ploieştiului, încercând să-i convingă pe muncitori de necesitatea or­ga­nizării sindicatelor.

"Era înalt, spătos, robust şi viguros, îşi va aminti Gh. M. Bujor despre vre­mu­rile bune din viaţa lui Ştefan Gheor­­ghiu. Era îmbrăcat ca un lucrător de la sonde, cu bocanci galbeni, înalţi şi des­­cheiaţi, cu pantaloni răsfrânţi de ca­tifea gălbuie, cu haina uzată, cu gâ­tul gol, cu ochii albaştri, cu chipul bron­zat încadrat într-un păr negru, bo­gat şi ondulat şi o barbă arămie destul de crescută şi lată.

Din toată fiinţa lui impunătoare şi nespus de simpatică respira energie şi conştiinţă proletară. Iar când a vorbit în urma unor cuvântări de seamă a fost o încântare, o bucurie, o admiraţie unanimă. Se cunoştea omul trăit în vijelia muncii şi luptei, care se pricepea să spună măiestrit şi tare ceea ce avea pe suflet. Venea din sonde şi era el însuşi o sondă în erupţie."     

Declinul fizic a început o dată cu răscoala de la 1907. Atunci a fost arestat, sub in­vi­nui­rea de insultă aduse armatei române şi in­stiga­re la răscoală. Despre deţinutul Ştefan Gheor­ghiu şi-a amintit, peste ani, şeful de post Cofaru. "Pentru el aveam un consemn spe­cial: a nu-l lăsa să comunice cu nimeni şi nici a i se da posibilitatea de a primi jurnale, ţi­gări sau mâncare de afară." Era închis într-o cameră umedă, cu ciment pe jos. Deşi scurtă, reclu­ziunea din închisorile Ploieşti şi Galaţi se pare că i-a zdruncinat sănătatea. Nu va fi îm­bu­nă­tăţit situaţia nici traiul său de hoinar.

La eliberarea din închisoare, a plecat spre por­turile dunărene, Galaţi şi Brăila, în neobo­si­ta sa acţiune de "mobilizare a maselor". La Brăila îl va cunoaşte, printre alţii, pe Panait Is­trati, după cum va consemna ziaristul S. Schafferman: "Panait Istrati a venit la condu­ce­rea sindicatului recomandat de Ştefan Gheor­ghiu. Bolnav, obosit şi nevoit să se re­tra­gă ca să-şi caute sănătatea, acesta nu vedea un înlocuitor mai ideal decât pe acest tânăr prie­ten, legaţi între ei prin nenumărate afi­ni­tăţi sufleteşti şi intelectuale. Era în perioada de mare fermentaţie a portului, când mun­citorii fuseseră răscoliţi de agitaţia lui Şte­fan Gheorghiu. Trebuia continuată cam­pa­nia de revendicări începută de acesta şi Gheorghiu a insistat din toate puterile ca Is­trati să preia această sarcină. (...) Amândoi erau situaţi mai la stânga mişcării, fără o linie pre­cisă, dar întotdeauna nemulţumiţi de fe­lul cum centrul încerca să-şi exercite autoritatea asupra lor, obligându-i să se exprime în ter­menii orientării unitare. Au existat între ei legături cu adevărat frăţeşti, despre care Is­trati avea să amintească mereu cu o nostalgi­că duioşie. «În mişcare am avut mulţi to­va­răşi, dar Ştefan nu mi-a fost tovarăş, ci frate, frate adevărat, pentru că altul nu aveam»". Despre abaterile politice ale lui Ştefan Gheor­ghiu, biografiile pe linie de după 1945 nu menţionează. Nici despre prietenia la ca­ta­ramă cu scriitorul care s-a dezis de comunism, scriind spre sfârşitul vieţii în revista unui disident legionar. Anii dinaintea "marelui război" şi-i petrece prin sanatorii. Şi-a îngrijit sănătatea câteva luni la Bârnova, în apropierea oraşului Iaşi (1911). Îmboldit de Istrati, atras de clima caldă şi uscată a Egiptului, va pleca împreună cu scriitorul spre ţara piramidelor. Gurghi, cum îi spuneau arabii, va rezista câteva luni printre străini, în Portul Alexandria. În 1912, s-a întors în ţară, în pe­regrinarea sa obişnuită de-acum, între oraşul de baştină (Ploieşti) şi cel adoptiv (Brăila). Marginalizat în mişcarea socialistă pentru vederile sale "anarhiste", a obţinut totuşi o funcţie, devenind secretarul Uniunii de transport. Tot mai slăbit, s-a internat în sa­natoriul Filaret. Acolo se stingea, la 6 martie 1914, la vârsta de 35 ani. În tonul In­ter­na­ţio­nalei şi în fâlfâitul steagurilor roşii, va stră­bate drumul fără întoarcere dinspre Bu­cu­reşti spre Plo­ieşti. Pentru Ştefan Gheorghiu, dulgherul mi­litant socialist, începea a doua existenţă, con­ferită de prezenţa în panteonul re­vo­lu­ţio­narilor de stânga.