Fetelor! Mergem la cartofi?

Pe vremea aceea... exista un obicei de a scoate salariaţii sau elevii la diferite munci care nu aveau acoperire cu personal.

Ningea şi nu erau suficienţi angajaţi la degajarea rigolelor străzilor, se dădea un ordin de la primărie şi erau scoşi salariaţii din întreprinderi, în mod deosebit cadre TESA, care să dea zăpada. Ingineri, tehnicieni, contabili, economişti, fizicieni, chimişti erau înarmaţi cu lopeţi şi târnăcoape pentru a face faţă mormanelor de zăpadă împinsă până pe trotuar de plugurile maşinilor care degajau străzile. În timp ce ţiganii angajaţi ai întreprinderii de Salubritate Bucureşti plimbau, la propriu, doi-trei ţurţuri într-o lopată şi se cinsteau cu ţuică, "aşa, ca să ne mai încălzim", fizicienii spărgeau gheaţa de la gurile canalelor de scurgere. Se realizase chiar o relaţie destul de ciudată între noi şi salariaţii ISB din zona 13 Septembrie. Apăruseră şi glume pe seama acestor situaţii, nouă ni se spunea: "TESA cu lopata", iar lor, "Ciurda cu rotringurile"! Ba, într-o zi în care am fost scoşi "La lopată! Toată TESA!", de cum ne-a văzut un grup de "rotringari" au început să ne certe pentru că am ieşit aşa de târziu, încât ei au pierdut pauza de masă!

Erau şi unele "ieşiri în peisaj" la care ne duceam cu un oarecare elan. Ieşiri la sortatul cartofilor! E drept că era o treabă scârboasă. Trebuia să scormonim într-o masă semiîngheţată de cartofi depozitaţi pe o rampă din Gara Filaret. Puneam într-o parte cartofii mari, apoi pe cei potriviţi şi pe cei foarte mici. Restul cartofilor, degeraţi şi stricaţi, îi depozitam în nişte lăzi. Grămezile de cartofi buni erau preluate de salariaţii unei întreprinderi de produse alimentare pentru care prestam noi aceste munci.

De cum venea "omul de la sindicat" şi ne flutura o foaie de hârtie, strigând: "Fetelor, cine vrea la cartofi?", ne treceam imediat pe listă. A doua zi, îmbrăcate de "scandal", adică haine mai ponosite, căciuli groase, halate de protecţie şi mânuşi, ne prezentam la intrarea în Gara Filaret. O să ziceţi că nu eram zdravene, dar aveam un interes, şi anume: căpătam o zi liberă şi aveam dreptul la trei kilograme de cartofi, dintre cei potriviţi ca mărime, sau cinci kilograme de cartofi mici, la jumătate de preţ. Deci, merita!

Aşa că, "la muncă, nu la învăţat!", după cum ne striga, ca să ne mai înveselească, unul dintre colegii noştri care venea şi el cu noi! Dorea şi el cartofi! Şi pentru ca atmosfera să fie veselă, el lua în buzunarul din interiorul hainei o sticluţă plată cu vodcă sau coniac, după posibilităţile momentului. Sticluţa era prevăzută cu un furtunaş din plastic, nici nu ne gândeam la provenienţa lui, prin care se sorbea câte un "gât de încălzitor şi schimbător de dispoziţie". Cine dorea putea să se servească! "Băiatul e la dispoziţia dumneavoastră!", ne zicea el cu gura până la urechi.  

După patru ore, luam pauză şi mâncam sandvi­şurile aduse de acasă, cu grijă, să nu le atingem cu mâinile negre de mizerie. Mai cu o glumă, mai cu o întâmplare povestită, mai cu o reţetă de preparat cartofii, trecea timpul. Mi-am amintit cum păstra o fostă colegă cartofii cei mici pe care-i cumpăra. Îi spăla bine şi îi punea la fiert cu puţină sare. Când erau fierţi, îi scotea, îi undea în apă rece şi apoi îi curăţa de coajă. îi lăsa să se răcească bine, apoi îi punea pe o tavă, într-un singur strat, la congelator. Când îngheţau cartofiorii, îi lua şi îi punea într-o pungă din plastic, apoi punea un alt strat şi tot aşa câţi erau. Când avea nevoie scotea biluţele de cartofi şi le decongela. Folosea cartofii, aşa cum erau, la diferite mâncăruri, natur, doar încălziţi cu unt încins, la cuptor, sau îi dădea uşor prin făină şi îi prăjea în ulei încins.

După opt ore de stat pe lăzi, aplecate, abia ne târam. Ne schimbam de haine şi cu plasele pline de cartofi pentru acasă treceam la cântărit şi la achitatul lor aşa cum se convenise. Nici un cartof în plus! La poartă, ne despărţeam şi plecam către case. Ologite, dar… victorioase!