x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Întreprinderea pentru Întreţinerea Rudelor, Unchilor şi Cumnaţilor

0
Autor: Florentin Coman 29 Ian 2009 - 00:00

Atât de banalul fotocopiator din zilele noastre, denumit generic "Xe­rox", era un aparat interzis muritorilor de rând în 1989. Pe atunci era denumit oficial "maşină electrostatică de copiat" (MEC) şi se afla doar în dotarea întreprinderilor de stat.



Dar nu oricum, ci cu un regim special, fiind ţinut sub cheie şi ţinându-se o evidenţă foarte strictă a documentelor copiate. Evident, toate astea pentru ca nu cumva să multiplice cineva manifeste împo­triva regimului şi să le împrăştie pe străzi, ca în filmele cu Pistruiatu.

Pe vremea aceea, Marcel Dumbravă lucra ca depanator de MEC-uri, la filiala din Brăila a Întreprinderiii pentru Întreţinerea şi Repararea Utilajului de Calcul (IIRUC). "Pentru că aveam acces la aceste copiatoare, ne aflam în evidenţa Securităţii şi ni se aducea la cunoştinţă periodic că nu avem voie să multiplicăm nici un fel de documente. Datoria noastră era să reparăm aparatele şi atât. Eram informaţi că realizarea de fotocopii în interes personal ne poate duce direct în arestul Mili­ţiei", îşi aminteşte Marcel. Pentru siguranţă, toate întreprinderile erau obligate să ţină aparatele într-o încăpere specială, distinctă de restul birourilor, iar fiecare ma­şi­nărie era dotată cu un dispozitiv special, capabil să înregistreze când, ce şi cât s-a copiat.

Restricţiile erau însă pentru fraieri, nu pentru românii obişnuiţi în acea perioadă să se descurce cum pot. Depanatorii de la IIRUC aveau acces la o adevărată comoară şi nu prea se îndurau să nu profite de aşa o pleaşcă. "Nu s-a băgat nimeni pe chestii politice, cel puţin la noi, la Brăila. Era clar că dacă te apucai să faci manifeste erai săltat în secunda doi. În schimb, cu alte chestiuni se putea, închideau ochii şi cei de la Securitate, că oameni erau şi ei", îşi aminteşte Marcel Dumbravă.

Aşa că, de câte ori era chemat la o depanare, el scotea dispozitivul de înregistrare din aparat şi copia tot ce se cerea în vremurile acelea: culegeri de matematică pentru profesorii care făceau meditaţii. "Am tras chiar şi cărţi bi­sericeşti, chit că astea chiar ar fi putut să îmi provoace necazuri. Într-o comună de lângă Brăila apăruseră, chiar în ’89, câţiva pocăiţi, de la «Martorii lui Iehova», parcă. Nu puteau aduce cărţi şi reviste religioase din străinătate, aşa că trebuia să le multiplice pe cele pe care le aveau la îndemână. Am făcut topuri întregi cu învăţăturile lui Iisus", ne-a povestit depanatorul de MEC-uri.

Bineînţeles, serviciile de fotocopiere nu erau pe gratis. "Clienţii" plăteau câte 50 de bani pe foaie, asta cu hârtia de­pa­natorului. "De hârtie făceam rost de la Combinatul de Ce­luloză şi Hârtie. Luam cu topurile, pe sub mână, de la cei de acolo, când mă duceam să le repar aparatele. Dădeam bani pe hârtie, deci se putea considera inves­tiţie", râde Marcel.

Pe lângă mica lor afacere cu fotocopiile, depanatorii de la IIRUC făceau rost şi de tot felul de produse ce lipseau de pe rafturile magazinelor. Maşinile electrostatice de copiat erau de mare folos personalului TESA din întreprinderi, care avea de făcut tone de hârtii cu planuri şi realizări. În consecinţă, şi depanatorii care le între­ţineau erau foarte importanţi şi meritau o atenţie, ceva, ca să răspundă mai repede la apel şi să facă treaba bună. Mergea depanatorul la "Avicola", pleca cu un carton de ouă şi o găină jumulită în sacoşă, era chemat la "Abator", se făcea cu câteva suluri de salam din cel mai bun, de la ICIL lua unt şi smântână, şi tot aşa, fiindcă aşa erau vremurile. IIRUC nu repara doar MEC-uri, ci şi computerele vremii, aşa-numitele maşini de facturat şi contabilizat "Felix FC", case de marcat sau maşini de dactilografiat. Acolo erau posturi bune, iar depanatorii ajunseseră să aibă acelaşi statut ca gestionarii şi vânzătorii de la "Apro­zar" sau "Alimentara".

În ’89, cine voia un astfel de serviciu trebuia să aibă pile serioase, iar IIRUC şi-a căpătat renumele din Întreprinderea pentru Întreţinerea şi Repararea Utilajului de Calcul în Întreprinderea pentru Întreţinerea Rudelor, Unchilor şi Cumnaţilor.
Citeşte mai multe despre:   special

Serviciul de email marketing furnizat de