x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Impozitul pe prostia românească: dolarii, telecolorul Şi bişniţarii

0
Autor: Valentin Zaschievici 29 Ian 2009 - 00:00

Auzeam de bişniţă şi speculă pe la diverse infor­mări politice, citeam, dar rar, prin ziare – fără a se da un exemplu concret, cândva se mai vedea ceva şi la televizor, dar în anii



Auzeam de bişniţă şi speculă pe la diverse infor­mări politice, citeam, dar rar, prin ziare – fără a se da un exemplu concret, cândva se mai vedea ceva şi la televizor, dar în anii ’80 se vorbea despre chestiile astea mai mult pe la colţuri şi mai puţin în cadru oficial. Se vorbea aşa, cu un fel de ruşine, ca şi cum ai fi pronunţat numele bolilor venerice, al râiei şi al păduchilor, pentru că bişniţa şi spe­cula erau asociate tarelor burghez-moşiereşti care mai scoteau capul, ce-i drept, unde nu te aştepţi, în sânul societăţii construite cu atâta trudă pentru "omul nou".

Când ziceai bişniţar îţi închipuiai unu’ slab ca moartea, îmbrăcat în blugi, nebărbierit de zece zile şi ne­tuns, care scotea din buzunare nişte chestii care nu se găseau în comerţul socialist şi-ţi cerea bani câştigaţi prin muncă cinstită în schimbul lor. Avea faţă slinoasă, pentru că în loc să folosească săpunul "Lux", îl vindea cu 8 lei femeilor al căror ten nu suporta săpunul de rufe.

Portretul speculantului era încă mai dezgustător: un grăsan cu ceafă de morar interbelic, sau un cioclu în frac, cu perciuni de ovreu, care îţi vindea mâncare la suprapreţ, zahăr, făi­nă şi proteine, aşa cum apucaseră bu­nicii în vremea războiului când, ţi­neau ei minte, speculanţii mai erau şi împuşcaţi prin efectul legii mar­ţiale. Şi erau pe stâlpii de telegraf afişe care spuneau că de-aia e po­po­rul flă­mând, că adună speculanţii tot în be­ciuri ca să se îmbuibe din osân­za na­ţiunii, iar dumnealor, speculanţii, erau zugrăviţi pare-mi-se ca nişte cără­buşi sau ca nişte hâr­ciogi cu fălci lăsate.
Ei bine, în anii ’80 bişniţa era, dacă-mi pot permite s-o spun, izvorul micilor bucurii ale vieţii.

Ei îi datoram aroma unei ţigări sau a unei tablete de ciocolată, deliciul sibaritic al unei muzici acătării, savurate la un pahar de coniac sau chiar gâdilarea plăcută în locul acela de o gingăşie fără seamăn (doamnele ştiu ce spun) a unei lenjerii intime de mătase, din aceea care te făcea să visezi că di­seară te va mângâia chiar acolo Allain Delon însuşi. Bişniţarul era o paradigmă creată de necesitate pentru omul muncii, care tânjea cu toată fiinţa sa spre un grăunte de burghezie, toţi îl uram la modul cel mai oficial, însă îl invidiam şi-l aşteptam cu cafeaua lui aromată şi ciorapii fini "made in Hungary", pe care azi nu mai dăm doi bani, nerecunoscăto­rilor! Bişni­ţarul tră­ia din nevoie, dar mai trăia şi din prostie. Noi cu prostia avem de-a face în episodul acesta, şi acum să dăm cuvântul Legii!

Şedinţă publică la Tribunalul Ca­pitalei, la 23 februarie ’89, cu trei bişni­ţari în boxă şi unul în li­bertate. Faptele să vorbească:
În vara anului 1988, inculpatul Ion Nicolae a cumpărat 17 bancnote de câte 10 dolari (te trec răco­rile ce sacri­le­giu a comis, făceai puşcărie multă şi numai pentru un dolar, banul imperialist în mâna româ­nului n-avea ce căuta, că era stricător de bune mora­vuri), pe care i-a falsificat în cel mai grosolan mod cu putinţă, adău­gând câte un zero cu creionul chimic, astfel încât a făcut din 170 de dolari buni 1.700 de dolari falşi. Cu banii ăştia a prostit cetăţeni oneşti, dar lacomi, după cum ur­mează. S-a asociat cu inculpatul Aurel Rugu şi împreună s-au dat drept străini care deţineau di­verse bunuri foarte căutate pe care se ofereau să le vândă doritorilor de chilipiruri. Găseau chilipirgii şi le luau leuţii ca să scoată, chipurile, marfa din vamă, lăsând gaj dolarii falşi. Îmi vine să cred că fraierii de chilipirgii nu aveau curajul să se uite la dolari nici singuri în baie, dar să-i mai arate cuiva ca să se asigure că sunt OK. Du­mitru Lazăr le-a dat escrocilor 20.000 de lei, Haralambie Radu – 19.200 de lei, iar Aurel Bălaşa – 7.000 de lei. Şi-au văzut mărfurile dorite când şi-au vă­zut şi ceafa, iar dolarii falşi trebuie că au ajuns într-un târziu la camera de corpuri delicte. Cu alte cinci asemenea bancnote grosolan falsificate, ei au mai cumpărat de la o duduie un videocasetofon.

Un alt inculpat, Nicolae Cercel, judecat împreună cu sus-numiţii, se recomanda drept Roger Robin, medic la Fundeni, şi se lăuda cu nişte bunuri de preţ pe care trebuia să le ridice din vamă. Va­sile Pasc i-a oferit cu uşurinţă 76.500 de lei (cât o Dacie, aproape, mai­că-măi­cu­liţă), Paul Stănescu – 20.000 de lei, Eftimie – 56.000 de lei, Neaga – 10.000 de lei, Decuseară – 7.000 de lei, avea lumea bani pe vremea lu’ Ceauşescu, să nu mai zică nimeni că n-avea...

Vă dau exemplu cum tratau ex­cro­­cii cu oamenii muncii. Plim­bân­du-se prin Policlinica Titan, ei i-au zis, in­trând în vorbă, unui anume Marian Lazăr că o caută pe duduia asistentă cutare ca să-i vândă un videocasetofon din cele trei pe care le aveau în vamă, priponite. Lazăr ştia de unde au asistentele bani, că atunci, ca şi acum, trebuia să pui o bancnotă în şorţ ca să nu îţi facă injecţie cu flegmon cu tot, ca să îţi schimbe acul la perfuzie, să pună plosca ori să o cazeze pe mătu­şica într-un pat cu cearşafuri în care nu-şi dăduse sufletul cineva cu juma’ de oră mai înainte. Lazăr a vrut neapă­rat şi el un video, a dat cu uşurinţă 20.000 de lei ca să plă­teas­că străinii vama, primind de la ei cele patru bancnote false drept gaj.

Cu Haralambie, puşlamalele de Ion şi Rugu s-au întâlnit la Cârciuma Motru. Cine era Haralambie? Şeful de uni­tate, adică un burghez autentic, care-şi făcuse bani de video în şperţ şi din înşelăciuni la cântar, aşa că nu ne pare deloc rău de cei 19.200 de lei pe care i-a dat pentru apara­tul care nu i-a mai venit. Dar aflăm dintre rându­rile rechizitoriului că Haralambie mai era şi prost ca noaptea. Păcălicii s-au pre­zentat unul drept algerian, iar ce­lă­lalt drept grec. Aşadar, e clar că erau amândoi bruneţi, dar să nu fi făcut cârciumarul distincţia între un alge­rian şi un ţigan de Bolintin? Îşi merită soarta, categoric. Şi mai aflăm un amă­nunt. Când şi-a dat seama gestio­narul de la Motru că banii sunt proşti, i-a ars fără remuşcări, clar fiindu-i că... ce-i de haram, de haram se duce, că doar nu trăsese la jug de banii ăştia, ci luase şpăgi şi furase el însuşi la porţie.

Erau seducători băieţii. Îi prin­deau rolurile exotice. Rugu, de pildă, avea mare succes şi la dame. Emilia C., de pildă, nu numai că se lăsa cio­cănită de "algerianul" Amad Kaled, dar îi şi dădea pe mână maşina Dacia. Mai târziu i-a picat prost la stomac să afle de la Miliţie că Amad, ciocănitorul, era ţiganul Rugu de la Româneşti-Dâm­boviţa.

Şi nu vă mai plictisim cu multe exem­ple de prostie, ci doar cu unul gogonat tare. Medicul ci­priot... Roger Robin, pe numele lui Cercel de la Dor Mărunt Călăraşi, a aflat de la nea Va­sile Pascu nevoile acestuia: telecolor, vi­deo şi ARO. Şi i-a zis gogomanului că le are pe toate în vamă. Aşa se explică dărnicia celui care i-a pus sub nas 76.500 de lei, bani pe care mulţi ro­mâni nu i-au văzut laolaltă în viaţa lor. Acu, să mă iertaţi, da’ cât de prost să fii, vorba lui Mircea Badea, să crezi că un cipriot are în vamă un... ARO!?!

Aşa prostie la pătrat am mai văzut doar la mătuşă-mea în sat, cam pe când făcea furori în Bucureşti cipriotul Roger Robin. Culegeam cireşe din pomul mă­tuşii când a trecut prin faţa porţii cortegiul funerar. Murise unu’, nea Gulie sau nea Boştină, nu mai ştiu, ţin minte că era un om cum­seca­de şi gestionar la Alimentara. Cu o zi îna­inte venea spre casă de la prăvălie, cinstise şi-o ţuică. Apro­piindu-se de casă, vede înăl­ţân­du-se, ca duhul rău din sticla lui Aladin, pe hoarnă, fu­mul... Fumul? Pe măsură ce se apro­pia, picioarele i se înmuiau... nevastă-sa parcă a văzut un spectru în uşă, aşa de congestionat era bietul gestionar... Ce-i cu fumul ăsta, neferi­cito? Am ars şi io nişte caiete vechi de-ale copiilor, nişte cârpe, Culiţă, dar ce-i cu tine, nu te simţi bine? Nu se simţea, în scurt timp nu s-a mai simţit deloc Culiţă, pentru că a făcut embolie şi i-a crăpat o venă undeva, de oftică... Acolo, în so­bă, îşi ascunsese omul economiile, le ascunsese până şi de nevastă-sa, o cărămidă de o sută şi cinsprezece mii lei, o mie şi o sută de bancnote de o sută, aveau să găsească banii arşi pe jumătate în sobă mult mai târziu...

Acum, iată apogeul prostiei ome­neşti, care pune capăt po­veştii... Clipa de glorie a lui Roger Robin de la Dor Mărunt. Croitoeasa Maria Efti­mie a poftit un televizor color şi un video, ca să-i îndulcească viaţa do­mes­ti­că. O croitoreasă are parte de re­la­tiv puţine plăceri în viaţă. Dacă era azi, aş fi înţeles, că avea telenovele... dar atunci? Atunci, când nu apăruse în librării nici Sandra Brown, ea avea parte de casete, pe care le primea de la cliente. Croito­reasa avea o viaţă sexu­ală sărăcuţă, fantasmele şi orgasmele se consumau îndeo­sebi în planul oniric, aşa încât dumneaei avea nea­părată nevoie de filme siropoase, care să-i întreţină pofta de viaţă. Roger i-a luat banii şi i-a dat în schimb un docu­ment din care, chipurile, reieşea că are în vamă ceea ce-şi dorea croitoreasa. Trec două săptămâni, videoul şi telecolorul Grundig n-au venit... biata femeie îşi irosise economiile pe-o himeră... dar iată, norocul i l-a scos în cale pe escroc, în ziua de 9 iulie 1988, chiar în piaţă la Big Berceni, lângă metrou.

Nenorociiiituleeee!!!, a zbierat croi­to­reasa ca o harpie, năpustindu-se asupra cipriotului care, în graba mare de-a scăpa nevătămat, şi-a abandonat geanta în mâinile fiarei cu coc şi fustă regulamentară, trei sferturi. Minune. În gean­tă era jumăte din averea femeii, 28.800 de lei, plus accesoriile de păcălit fraierii, cinci cărţi de medi­cină cumpărate de la buchinişti, ste­toscopul şi tensiometrul cioro­pinei de la Dor Mărunt. Aici, tineţi-vă bine, oameni buni, după ce i-a trecut spai­ma, escrocul a vrut de la partea vătă­mată geanta şi banii. S-a dus acasă la partea vătămată însoţit de un... subofiţer de Miliţie în uniformă. Subofi­ţerul îl ţinea de guler pe doctorul închipuit, spu­nând că l-a arestat. A cerut de la par­tea vătă­mată geanta – corp delict. Partea vătămată, croito­reasa, i-a dat geanta, dar nu a renunţat în ruptul capului la banii dinăuntru, spunând că nu-i mai dă din mână nici în faţa primului se­cretar. Miliţianul a plecat cu infractorul, i-a dat geanta cu stetoscopul şi cărticelele şi pe-aci ţi-e drumul.

În dosarul judecat în februarie 1989 nu se mai face nici o referire, fie ea cât de firavă, la miliţianul complice. E un mister. Pesemne că va fi fost prins şi el şi judecat de Tribunalul Militar, într-un dosar disjuns din acesta. Aceasta e doar o presupunere, în lipsa faptelor.

Roger Robin a fost prins de Miliţie la puţină vreme după ce o îmbârligase pe partea vătămată Georgeta D., pe care o ciocănea frenetic şi o jumulea de bani sub pretexte ma­trimoniale. Femeia îl umpluse de bani (parcă vreo 3.500 de lei) şi îl ospăta moca, pentru a o lua de ne­vastă cu acte şi să o scoată cât mai repede din bucă­tăria restaurantului "Bacău" în Ciprul lui natal, fascinanta insulă a lui Zorba Grecul. Acolo, în restaurantul "Bacău", unde mânca ciorbă de perişoare pe gratis din mărinimia fostei sale viitoa­re consoarte, o patrulă de Miliţie a pus capăt carierei escrocului din Dor Mărunt.

Pungaşii au scăpat uşor, pentru că nu au furat din avuţia socialistă, ci din cea privată şi-mi vine să cred că, în scurt timp, aveau să găsească fraieri încă mai mari. Pentru că a urmat schimbarea regimului opresiv, iar ulterior schimbării, proştii şi hoţii sunt cei care s-au umplut de bani, precum cu toţii ştim. Aşadar:
Nicolae Cercel (Alias Roger Robin) – 6 ani;
Miriuţă Ion – un an la locul de muncă (unde nu s-a dus, că nu era fraier);
Aurel Rugu – 5 ani;
Ion Nicolae – 8 ani (pentru că avea un deceniu de puşcărie neis­pă­şită în spate, fusese condamnt până atunci de 12 ori).

Părţile vătămate au rămas triste, ca nişte gâşte jumulite: inculpaţii au păpat toţi banii, în hoteluri pe Litoral, cu pipiţe şi prin cârciumi, aşa cum şade bine escrocilor de modă veche.
Citeşte mai multe despre:   special,   bani,   banii,   roger,   roger robin

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de