Sacrificii ale populaţiei pentru plata datoriei externe

În 1989, românii lucrau de zor pentru plata datoriei externe. În timp ce importurile fuseseră sistate, produsele autohtone, fie că erau maşini, confecţii sau alimente, luau drumul ţărilor vecine şi prietene. 

Finanţările externe pe care re­gi­mul comunist le-a făcut pentru in­dustrializarea ţării s-a întors ca un blestem împotriva României, după ce Nicolae Ceauşescu a hotărât într-un acces de furie să plătească toată da­toria externă. A fost o mare greşeală pe care a făcut-o, pentru că Occidentul ne-a penalizat şi România nu a mai avut acces la piaţa de capital până în anul 1996. Robinetul cu bani externi a fost închis pentru ţara noastră până în 1996  şi astfel am ratat un timp proprice pentru investiţii. Valoarea datoriei externe contractată de Ceauşescu a fost între 11-12 miliarde de dolari, însă cifra exactă este greu de spus. Chiar şi în anul 1990, chinezii au mai găsit că România mai are de plătit 500 de milioane de dolari, o datorie pe care Ceauşescu o pierduse din vedere. Ca o ironie a sorţii, datoria s-a plătit până în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist.

Regimul Ceauşescu a avut nevoie de bani din afara ţării pentru a susţine procesul de industrializare, care s-a făcut în mare parte legat de conceptele ideologice din acea vreme. S-au construit fabrici, uzine, combinate, s-au deschis şantiere. Şosele, căi ferate, blocuri, toate s-au făcut cu ajutorul banilor din afara ţării. Dacă nu ar fi fost această legă­tură, poate că nu se ajungea la o datorie atât de mare. Bine ar fi fost dacă industralizarea s-ar fi făcut cu ajutorul unor investitori străini dispuşi să aducă bani şi tehnologie aici. De altfel, chiar Ceauşescu a vrut să aibă investitori străini în Româ­nia, însă ideea lui era ca nici un investitor străin să nu deţină mai mult de 49% dintr-o întreprindere românească, ceea ce în mod clar însemna că aceştia nu aveau putere de decizie. De aceea, cei mai mulţi investitori străini nu au acceptat să vină în România.

Şi atunci, singura soluţie a fost ca industrializarea să fie susţinută din împrumuturile externe de pe piaţa de capital. Aceste datorii externe au în­ceput încă de pe vremea lui Gheor­ghe Gheorgiu-Dej, dar s-au intensificat în timpul regimului Ceau­şescu şi mai ales în anii în care legăturile lui cu ţările occidentale au devenit foarte puternice şi pieţele de capital străine s-au dovedit gene­roase cu România. Cea mai mare parte a finanţărilor externe a fost fo­losită în procesul investiţional – s-au construit fabrici, combinate, s-au deschis şantiere. Dar, totodată după 1965, o bună parte din aceşti bani au fost folosiţi şi în construcţii. De altfel, între 1965 şi până în 1975, cam zece ani, s-a văzut limpede o îmbu­nătăţire a nivelului de trai. Magazinele aveau mărfuri, salariile au crescut, oamenii puteau să cum­pere. Mai mult, românii îşi permiteau să se ducă în restaurante. După 1975, astfel de preocupări au început să fie slăbite, pentru că nici împrumuturi externe nu au mai fost la fel de multe şi nici preocuparea pentru piaţa de consum nu a mai fost ca înainte.

Incapacitate de plăţi în 1981
Industria construită de Ceauşescu a avut două momente. O expansiune până în 1975 şi scăderi după 1975 când s-a văzut că era nevoie de noi re­tehnologizări, pentru că Ceau­şes­cu a refuzat ideea ca investitorii stră­ini să deţină mai mult de 49% din portofoliul unei fabrici. Mer­gând pe ideea împrumuturilor externe şi pe cum­părarea de licenţe, normal, că nu a putut lua cele mai performante tehnologii din Occident. Şi chiar şi tehnologiile bune au o durată de viaţă scurtă. Era nevoie de retehno­logizări, iar industria românească nu mai putea asigura banii pentru ele. Schimbarea de macaz a avut loc în 1981 când a apărut o dificultate în plata datoriei externe. România a defectat plăţile, cum se spune. Această chestiune nu a fost publică, o ştia foarte puţină lume, populaţia nu a ştiut nimic, presa nu a ştiut nimic. Ceauşescu a avut un acces de furie şi a declarat că întrerupe toate relaţiile cu Occidentul. Atunci Ceauşescu s-a ambiţionat şi a făcut teribila de­claraţie că România va plăti întreaga datorie externă, înainte de termen. De aici s-a ajuns la o situaţie foarte gravă, pentru că am fost sancţionaţi şi 15 ani am fost excluşi de pe piaţa de capital. Abia în 1996 am putut lua credite de pe piaţa de capital şi acesta era motivul pentru care am fost foarte dependenţi de Fondul Monetar Internaţional.

Cum industria nu a mai reuşit să producă valuta necesară pentru plata datoriei externe, s-a apelat la agricultură. Practic, în urma acestei decizii a început sărăcirea pieţei de consum. Au dispărut alimentele din magazine, au apărut cozile, pâinea, uleiul şi za­hărul se dădeau doar pe hârtie. Car­nea nu se găsea decât în anumite zile ale săptămânii, iar pentru a prinde o bucăţică populaţia se aşeza conştiincioasă la cozi interminabile.

În acea perioadă a circulat o le­gendă, despre care nu se ştie dacă era banc sau chiar s-a întâmplat în re­alitate. La Timişoara, la combina­tul de porci, se zicea în epocă, că un rus care era reprezentantul lor şi fă­cea recepţia la carne a scris pe un va­gon de carne "Respins". Şi muncito­rii au spus "dar este cea mai bună car­ne, cum să scrieţi respins?" "Res­pins", a spus din nou rusul care, în­furiat de insistenţele lor, ar fi spus "respins, ca să mai mâncaţi şi voi".

În anul 1989, majoritatea alimen­telor de bază erau raţionalizate. "Aveam copil mic în acea vreme. Ştiu că după ce veneam de la serviciu treceam pe lângă un complex comercial şi mă uitam dacă vedeam vreo coadă ca să mă aşez să cumpăr orice se vindea acolo. Carne, unt, lapte, conserve, peşte, ouă. Cam asta se putea vinde la cozile interminabile. Uleiul, zahărul, salamul se dădeau pe cartelă", povesteşte Nicula Ciobanu. Ea adaugă că la cozile respective se stătea mai bine de patru-cinci ore, iar ca să cumperi lapte trebuia să te tre­zeşti de la 2-3 dimineaţa şi să te aşezi în faţa magazinului în speranţa că în ziua respectivă se va aduce acolo lapte. Ceauşescu nu a dat niciodată de înţeles că ştie că populaţia moare de foame şi de frig. "Avea obiceiul să se ducă să viziteze pieţele agroalimentare. Dar se ştia în totdeauna în ce piaţă se va duce şi toată noaptea acolo se cărau cele mai frumoase alimente. Când ajungea el acolo era raiul de pe lume, culmea belşugului. M-am nimerit şi eu odată în piaţa Crângaşi când a venit Ceauşescu, dar nu am apucat să cumpăr decât nişte portocale şi până să mă mai aşez la o altă coadă mărfurile au dispărut ca prin minune. Plecase Ceauşescu", îşi aminteşte Ion Diaconu.

În primăvara anului 1989, când plata datoriei a fost terminată, şefii comunişti au răsuflat uşuraţi. Ei sperau că, din moment ce România nu mai era obligată să plătească 2,5 miliarde de dolari anual pentru plata datoriei, banii vor intra în in­vestiţii pentru a retehnologiza fabricile rămase în urmă cu mai bine de 10 ani şi pentru piaţa internă. Toată lumea spera că se vor scoate car­telele de la alimente, că se va renun­ţa la raţionalizarea curentului electric, că va reveni abundenţa pe raftu­rile magazinelor, iar cozile vor ră­mâne doar o amintire tristă.

Însă, nu acesta era planul lui Nicolae Ceauşescu. "După ce plata datoriilor noastre s-a făcut, noi am făcut o serie de propuneri care însă nu au fost luate în considerare. Exportul nostru în 1989 era de 5,9 miliarde de dolari. Plătisem datoria încă din martie şi rămăseseră 3,7 miliarde de dolari. Ceauşescu nu a aprobat decât 1,2 miliarde pentru import, pentru industrie şi populaţie, că nu mai aveam nici lame de ras, lapte praf pentru copii ş.a. şi noi am ridicat atunci problema să se mai dea un miliard din excedent pentru populaţie şi să rămână restul pentru in­dustrie, şi să nu mai chemăm lumea sâmbăta, duminica, iar în cursul săp­tămânii să nu aibă de lucru. Dar s-a răspuns de mai multe ori că nu în­seamnă că dacă am plătit datoriile să dăm drumul la curea şi să mâncăm tot ceea ce producem. Nu vom face aşa, a zis Ceauşescu: mi s-a adresat direct că se va face un cont în bancă şi în fiecare an să cumpărăm tone de aur pentru a reîntregi tezaurul na­ţional al ţării. Nu s-a gândit să modifice indicatorii principali din veni­tul naţional. Şi la Congresul al XIV-lea a spus că se va aloca 33% din venitul naţional pentru partea de dezvoltare, partea de investiţii se făcea în dauna nivelului de trai al populaţiei", a declarat Ion Dincă, fost membru al CPEx , în faţa comisiei senatoriale de cercetare a evenimen­telor din de­cem­brie 1989, condusă de Sergiu Ni­colaescu. De altfel, Ion Coman, membru al CPEx în 1989, confirmă această infor­maţie. Ducându-se la Ceauşescu să-i spună că oa­me­nii se plâng de frig şi că trebuie să dea aprobare pentru căldură, o dată ce se plătise datoria externă, acesta i-a răspuns năucitor: "Avem acum 2 miliarde de dolari aici, în ţară. Mai avem vreo 7-8 mili­ar­de de dolari în creanţe. Cu 2-3 mili­arde fa­cem o bancă cu care să împrumutăm ţările în curs de dezvol­ta­re cu do­bândă mică". Este greu de spus acum dacă Ceauşescu ştia cu adevărat de sărăcia în care trăia populaţia. Poate că îi plăcea să creadă că pieţele erau aşa cum le vedea el în timpul vizitelor de lucru sau poate că nu-i păsa cu adevărat decât de ideile sale megalomane. Ca un blestem, umbra lui ne-a urmărit până în anul 1996 prin greşeala pe care a făcut-o atunci când a decis plata anticipată a întregii datorii externe.