Sfârşitul lui noiembrie, începutul lui decembrie. 1989. Imensul şantier al Casei Republicii. Ultima vizită a lui Nicolae Ceauşescu. Ultima dintr-un şir de vizite făcute săptămânal, fără excepţie, timp de cinci ani.
"Eram pe şantier când am fost anunţată că vine să vadă lucrările. M-am mirat, pentru că Nicolae Ceauşescu venea sâmbăta la ora 12:00, iar acum eram în cursul săptămânii. M-am scuturat un pic de praf şi m-am dus să-l întâmpin.
M-am mirat iar să-l văd singur, adică doar cu soţia, Elena Ceauşescu, în timp ce de obicei era însoţit de un întreg alai de responsabili din Comitetul Central sau mai ştiu eu care responsabili în construcţii. Foarte curios, nu ştiu unde dispăruseră ceilalţi. La fel de curios, în afară de mine nu mai venise nimeni de pe şantier să îl întâmpine." Relatarea este a Ancăi Petrescu. Proiectantul Casei Republicii, arhitectul coordonator al echipei tehnice care a realizat Casa Poporului. În fiecare săptămână, timp de cinci ani, din 1984 şi până la sfârşitul anului 1989, i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu schiţele şi machetele pentru fiecare colţişor din clădirea pe care a comandat-o.
"La fiecare vizită pe şantier, eu - ca autor al proiectului - îl însoţeam mergând în dreapta lui Ceauşescu. În stânga mergea reprezentantul constructorului. În spatele nostru era plin. Acum m-am trezit singură. Ceauşescu era calm, dar slăbit şi neras. Asta m-a mirat iarăşi, deoarece el era foarte îngrijit şi pedant. De obicei, când intra pe şantier se închidea la sacou, gest care mă impresiona mereu, căci dovedea respectul faţă de interlocutor, şi îşi aranja părul cu un pieptănuş pe care îl avea mereu în buzunarul de la piept. Dădea mâna cu toată lumea pe care o întâlnea, se vedea că îi făcea plăcere să vină pe şantier. La ultima lui vizită n-am stat decât eu cu ei. Parcă simţise toată lumea ce urma să vină şi atunci dispăruseră", îşi aminteşte Anca Petrescu.
În august 1990, Casa Republicii trebuia finalizată, urmând să devină sediul principalelor instituţii cu caracter politic şi administrativ ale ţării: Marea Adunare Naţională (Parlamentul), Consiliul de Stat (Guvernul) şi Comitetul Central (conducerea Partidului Comunist Român). Timp de cinci ani, în fiecare sâmbătă, Ceauşescu vizita marile şantiere deschise în Bucureşti ca să vadă mersul lucrărilor.
De la ora opt dimineaţa începea programul acestor vizite. La ora 8:00 dimineaţa vizita şantierul de la Glina, apoi urma metroul, Biblioteca Naţională, Muzeul Naţional, iar în jurul orei 12:00 ajungea la Casa Republicii (actualul Palat al Parlamentului). Fiecare vizită săptămânală era prilej de emoţii atât pentru proiectant, cât şi pentru constructor.
"Se putea să nu-i placă ce îi prezentam, o machetă, un proiect. Sau, mai rău, ceea ce se turnase deja în beton. La ultima vizită n-au fost critici. Nici n-am avut ce să-i prezint. Mi-a spus doar să găsesc soluţii pentru steag. Steagul trebuia amplasat pe ultima terasă a clădirii, dar, acolo, vântul are o asemenea putere şi este atât de tăios încât nici o pânză de steag nu rezistă. Am optat pentru realizarea lui dintr-o pânză de cort, cu găurele, pentru a micşora rezistenţa materialului la curenţii de aer. Din această cauză, pânza părea ştearsă, culorile nu mai erau intense. În fine, asta a fost ultima discuţie cu Nicolae Ceauşescu: să găsesc soluţii pentru steag", povesteşte Anca Petrescu.
AXA EST-VEST A BULEVARDULUI UNIRII, PROIECT PRELUAT DE LA CAROL AL II-LEA
Ceauşescu aştepta aşadar inaugurarea Casei Republicii, o clădire pe care şi-a imaginat-o şi dorit-o cu mai bine de zece ani în urmă. "După cutremurul din 1977, Ceauşescu a căutat o posibilitate pentru realizarea centrului politic şi administrativ al ţării şi a iniţiat un program vast de construcţii civile.
Este interesant că, în aceeaşi perioadă, şi în Franţa se derula un vast program de investiţii iniţiat de preşedintele François Mitterrand şi chiar am găsit în 1990 la Paris o carte în care se făcea o comparaţie între iniţiativele în domeniul construcţiilor publice ale celor doi preşedinţi. În Bucureşti, în acest program de investiţii, Casa Republicii era dominantă, dar cuprindea şi alte clădiri publice de interes naţional.
Mai întâi s-a construit pe axa Est-Vest a oraşului, Bulevardul Unirii - proiect preluat de Ceauşescu de la Carol al II-lea, lucru care nu se prea ştie. Apoi, în programul de investiţii urmau să fie realizate ministerele din jurul Casei Republicii, clădirea Academiei Române, Hotelul Delegaţiilor (care acum a devenit Hotelul Marriott şi care iniţial trebuia să găzduiască delegaţii veniţi la şedinţele Marii Adunări Naţionale), Biblioteca Naţională (nefinalizată), Muzeul Naţional (care e acum Casa Radio - tot nefinalizată), Muzeul Literaturii Române, Centrul de Congrese, Opera Română (care trebuia construită în spatele Bibliotecii), Magazinul Tineretului (acum Tribunalul Bucureşti) şi multe altele, în total 20 de obiective", spune Anca Petrescu.
"În 1977 s-a organizat un concurs naţional, cum eu n-am mai văzut după Revoluţie. Acest concurs a fost făcut public prin marile cotidiene ale vremii, Scînteia şi România Liberă, iar programul şi tema au fost anunţate prin Uniunea Arhitecţilor. Cum lucrarea mea de diplomă, susţinută în 1973, avea ca subiect un Centru Civic cu amplasamentul pe Dealul Arsenalului, m-am înscris la concurs. Au fost 17 concurenţi, printre care cinci colective de la Institutul de Arhitectură Ion Mincu, conduse de profesori universitari, echipe de arhitecţi de la majoritatea institutelor de proiectare din Bucureşti şi din ţară. Concursul s-a derulat în mai multe etape: în prima, cea de urbanism, trebuia să găsim cele mai potrivite amplasamente pentru investiţiile cuprinse în program şi să modelăm spaţiul urban astfel încât să găsim soluţiile cele mai adecvate. Această etapă s-a încheiat în 1979 şi a constat în mai multe prezentări succesive de machete, desene, materiale documentare etc.
Între anii 1980 şi 1982 a urmat concursul pentru Casa Republicii, în care a trebuit să facem prezentări detaliate ale construcţiei în sine, ale propunerilor de decoraţiuni interioare, cu machete volumetrice şi detaşabile pe etaje. La sfârşitul acestor etape de concursuri, varianta pe care am prezentat-o eu a fost aprobată, devenind astfel autorul proiectului care s-a executat. Am fost numită şef de proiect şi au urmat ani intenşi de muncă pentru realizarea construcţiei. A fost un concurs greu, istovitor, care a durat aproape cinci ani, din 1977 până în 1982, cu o mulţime de prezentări de materiale pregătite cu eforturi mari, machete, desene etc. A fost o perioadă care ne-a solicitat rezistenţa fizică, dar şi creativitatea, capacitatea de organizare rapidă, căci cerinţele erau foarte mari şi timpul între prezentări foarte scurt", îşi aminteşte arhitecta. "Dar nici pe departe perioada de concursuri şi cucerire a proiectului nu a fost atât de grea precum cea care a urmat după ce am fost numită şef de proiect complex şi am primit enorma răspundere de a conduce lucrările de proiectare.
Piatra fundamentală a fost aşezată în 1984, iar până în 1989 se realizase 80% din construcţie. "S-a lucrat într-un ritm infernal. Proiectul şi execuţia în şantier au mers în paralel. A fost dificil, pentru că trebuia să ai viziunea lucrului finalizat. Constructorul lua planşele direct de pe planşeta noastră. În fiecare săptămână se făceau machete pentru spaţiile importante, machete vizionate de Ceauşescu. Eu nu-mi permiteam să-mi iau nici un răgaz, pentru că, în paralel cu prezentările machetelor prin care îi arătam preşedintelui viziunea arhitecturală ce urma să o aibă spaţiile, trebuia asigurat şi frontul de lucru pentru 20.000 de lucrători care executau construcţia", relatează Anca Petrescu. "Asta înseamnă că trebuia să ai grijă ca 20.000 de oameni, cam cât un orăşel de provincie, să aibă ce munci. Adică la ora 7 dimineaţa, fierarul trebuia să aibă proiectul pentru armătură, betonistul trebuia să ştie cum să aşeze cofrajul şi unde să toarne betonul, pietrarul trebuia să aibă desenele pentru execuţia ornamentelor, ipsosarul trebuia să ştie ce să modeleze, instalatorii trebuiau să îşi cunoască proiectele etc." Toate aceste detalii tehnice erau realizate de o echipă de execuţie, în urma aprobărilor primite de la preşedintele ţării, pe machetele prezentate sub conducerea Ancăi Petrescu, autorul proiectului.
DETALII ARHITECTURALE AVIZATE
"Colaboram cu artişti plastici şi tineri arhitecţi, pentru realizarea machetelor, desenelor şi altor materiale de prezentare, realizate în creion şi acuarelă. Colectivul de execuţie a proiectului a cuprins la un moment dat 200 de proiectanţi, în perioada în care termenele deveniseră extrem de presante şi se lucra aproape nonstop. Ca şef de proiect a trebuit să semnez pentru execuţie peste 40.000 de planşe. Am colaborat cu oameni minunaţi, cu profesionişti adevăraţi, dintre care unii îmi mai sunt alături şi astăzi în proiectele pe care le realizez acum", explică arhitecta.
Pentru spaţiile principale era obligatoriu ca Ceauşescu să-şi dea acordul în ceea ce priveşte arhitectura interioară. "Realizam planşe care ajungeau la o dimensiune impresionantă de 5-6 metri, făcute în acuarelă şi care completau machetele.
Uneori, decizia lui Ceauşescu venea după mai multe prezentări, şi astfel rămânea foarte puţin timp pentru execuţia proiectelor în şantier", explică Anca Petrescu. "În general, Ceauşescu era atent la părerea specialiştilor. Vă dau un exemplu, la un moment dat lucrările la coloanele de marmură se împotmoliseră, deoarece producătorul nu mai putea face faţă sutelor de sculpturi ce trebuiau realizate. Cu mare prudenţă a fost informat Ceauşescu când a venit în şantier.
Directorul întreprinderii «Marmura» tremura de teamă că o să-şi piardă funcţia, dar reacţia lui Ceauşescu n-a fost, culmea, una de furie", spune Anca Petrescu. "A urmat un dialog între preşedinte şi executant, după care toată discuţia a continuat în fabrică pentru a se căuta soluţii. Ministrul construcţiilor a primit sarcina să realizeze un număr mare de pantografe prin care să mecanizeze realizarea sculpturilor în piatră. Incredibil, dar lucrurile s-au realizat într-o viteză extraordinară. Trebuie să recunosc că şantierul a beneficiat de o organizare excepţională, şi cu greu puteam ţine pasul, ca proiectanţi, ritmului constructorilor din întreaga ţară."
Cum se trăia în orăşelul acesta cu 20.000 de locuitori? Cu o presiune politică permanentă? "Presiune a existat, dar, din punct de vedere politic, eu neavând nici o funcţie, nu aveam ce pierde. Presiunea sub care am lucrat a fost cea a timpului, a miilor de muncitori cărora proiectantul trebuia să le asigure zilnic frontul de lucru şi, mai ales, presiunea propriei mele exigenţe de arhitect tânăr care vrea să realizeze o arhitectură de valoare. Nu ştiu dacă am reuşit, dar ştiu că m-am străduit din răsputeri să pot face faţă complexei responsabilităţi pe care o aveam.
A fost un galop al creaţiei. Aveam o echipă tânără, lucram cu muzică, pentru a putea rezista când lucram până târziu în noapte. Pentru noi, arhitecţi, ingineri, era o ocazie unică. Ce gândeai azi se realiza a doua zi. Vedeam de la o săptămână la alta cum se ridică bolţile, pereţii şi se conturează spaţiile. Lucram cu o pasiune extraordinară", povesteşte Anca Petrescu.
După 1989, construcţia clădirii s-a oprit. "Veneam singură pe şantier, îngrijorată pentru soarta acestui proiect, în realizarea căruia investisem cei mai frumoşi ani ai vieţii. Mă întâlneam pe şantierul abandonat cu ziariştii străini veniţi din toate colţurile lumii să vadă «Palatul lui Ceauşescu».
De fapt, ziariştii m-au salvat, au salvat construcţia, prin interesul pe care l-au avut pentru ea din primul moment." O construcţie care a ajuns, în final, la o suprafaţă de 350 de mii de metri pătraţi şi o înălţime de 84 de metri. Cu 2.000 de coloane de marmură în interior, 2.500 în exterior şi 700 de uşi de lemn masiv... O construcţie în care statul comunist investise 19 miliarde de lei. Şi la care lucraseră 20.000 de oameni pe şantier şi un milion de alţi oameni în cariere de marmură şi piatră, fabrici de beton, fabrici de prelucrare a lemnului, ateliere de sculptură, răspândite în toată ţara.
Citește pe Antena3.ro