Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De ziua sa, pe 26 ianuarie 1989, Ceauşescu nu s-a mai dus la
Scorniceşti. Nu se ducea în fiecare an de ziua sa acolo, nu făcuse din
acest lucru un obicei. Şi, de altfel , pentru el importantă rămăsese
vizita de cu un an înainte, în 1988, deoarece atunci împlinise 70 de
ani.
Acum, în ianuarie 1989, voia să sărbătorească mai calm…Personaj? Atunci să pornim pe urmele unui personaj, să mergem la Scorniceşti, locul de baştină, acolo unde , potrivit presei vremurilor, se află "pământul cel mai mănos, aerul cel mai curat…”. Mergem aşa, neanunţaţi, fără un plan anume, fără simpatii, antipatii, fără regrete. Că tot comenta un cititor pe net "trecutul nu trebuie regretat, ci uitat”. Să uiţi trecutul? Hm.
Ni se năzare să plecăm într-o zi de marţi, 13 ianuarie, însorită, parcă de primăvară. Pe un cablu electric se drăgălesc doi porumbei. Ciudat semn ni se arată primul. Să fie oare o subliminală aluzie că Scorniceştiul are o fotografie realizată la 15 aprilie 1981 de satelitul american LANDSAT?!? Fără să ne facem lecţiile, fără să ne fixăm să mergem neapărat, dar neapărat, conform clasicului scenariu, la cârciumă, la poliţie, la popă, la şcoală ("Ştiţi cine era nenea Ceauşescu?”), fără evidenţe, acestea se fac invariabil, în fiecare an, la 26 ianuarie, ne ducem acolo într-o zi în afara evidenţelor. Nu vrem o călătorie obligatorie, nu vrem să sărim la gâtul localnicilor: "Bă, spuneţi bă tot despre ăla care a supt sângele poporului”. Există o zicală locală conform căreia în restul anului vin la Sconiceşti turişti, iar pe 26 ianuarie doar ziarişti…Ajungem. Ne oprim la "ruinele” stadionului "Viitorul". E călduţ afară, cerul e senin, pe alocuri muşcat uşor de nori albi, e o linişte adâncă, adâncă, de parcă în spatele ei ar sălăşlui vuietul. Lângă stadion, un grup de vreo cinci localnici meşteresc cu sârg la o Dacie 1300 break. Pentru ei e prilej să facă o pauză din reparat. Vorbesc repede, toţi odată, "trăim din confecţii, cum trăiam şi pe vremuri, numai că pe atunci ne era mai bine, acum n-are grijă nimeni de noi, suntem lăsaţi în plata Domnului…”. Nici o şansă să fim turişti. "Dom’le da staţi, că nu v-am întrebat încă nimic”. "Nici nu trebuie. Şi dacă tăcem, situaţia e aceeaşi. Vreţi să ştiţi cum trăim acum? Prost. Vreţi să ştiţi cum era înainte? Bine”. Se pare că localnicii sunt mai relaxaţi în orice zi în afara celei de 26 ianuarie. Chiar s-au plictisit să tot vorbească pe 26 ianuarie: "Norocul cizmarului fără picioare, un foarte bun meşer, că a murit. Bietul om, norocul lui că a scăpat de întrebări pe 26 ianuarie”. În jurul amărâtei de Dacii se încinge o discuţie aprinsă: "Îţi mai aduci aminte….”, "Aştia de azi nu sunt cu nimic mai buni decât ăia dinainte…”, "Recoltele sunt vai de mama lor acu’ şi cum erau înainte…”, "Cică înainte erau îmbogăţiţi pe spinarea poporului. Da acu’ ce fac?”. Au chef de politică. Cel mai vehement e nea Ilie Pamfil, electricianul. Scoate repede fluturaşul de salariu din buzunar şi ni-l bagă sub ochi: "Vedeţi? Vedeţi cu ce m-am ales după atâţia ani de muncă? Patru milioane şi ceva. Cu asta m-am ales. Vreţi să ştiţi cum era Ceauşescu? Era om bun, mai bun decât mulţi alţii de-acu. Nu era aşa cum spune lumea. Era fericit aici, când venea aici se simţea bine…Şi-l minţeau ăia din jurul lui…Da ce-l mai minţeau…Şi rudele, toţi. Vedeţi stadionul ăsta? A fost făcut fără ştirea lui. Şi câte altele”. Ştiu că sunt înfrăţiţi cu localitatea bulgară Pravăţ, locul natal al lui Todor Jivkov – fostul preşedinte al Bulgariei? "Ştim, venea pe aici Jivkov, îi plăcea pe aici, da întrebaţi-l pe domnul Constantin Neacşu, fost primar, el ştie mai multe”, spune domnul Popescu. Pe fostul primar îl avem în imaginile din 1988, întâmpinându-l pe Ceauşescu la Scorniceşti. ”Ei, ce-a fost a fost pe aici ştie toată lumea. Ce rost mai are? Ieri îl aveam pe Ceauşescu, azi îl avem pe Băsescu”. "Cum vă numiţi?”. "Popescu”. "Păi tot Popescu dom’le, că şi domnul dinainte tot Popescu a zis că e. Ce, aţi zis de Băsescu şi acum vă daţi nume ca-n bancuri?”. "Nu, el e Popescu Viorel, eu sunt Popescu Florin!”. Mergem mai departe, colindăm aiurea prin oraşul proclamat oraş chiar în 1989. Banere vizibile anunţă că din 5 decembrie s-a deschis aici un supermarket. În plus, este ora la care micile magazine mixte îşi arată marfa: "Uite ghem d’ăla de sfoară adevărat ca pe vremuri”. Îl întâlnim pe nea Florin cu bicicleta, care şi el continuă straniu, ca un laitmotiv, părerea lui nea Ilie, electricianul, că Ceauşescu era minţit pe rupte. Şi mai are nea Florin o durere: că înainte nu prea bântuiau aşa câinii pe unde voiau, iar acum e plin de ei. Trecem podul şi ajungem în zona casei părinteşti a lui Ceauşescu. Din zare apare o mamaie, iar imaginea ei se târâie agale pe fondul găgăitului gâştelor din preajma podului. "Aici e maică, aici e casa”, ne spune, nemaişteptând întrebarea. "Da nepotu’ (n.red – Emil Bărbulescu, nepotul lui Ceauşescu) nu-i acasă, s-a mutat la Slatina”. Mai bine, nu voiam să-l plictisim şi să-l găsim plictisit, doar el afirma la un moment dat că ziua de 26 ianuarie e totdeauna aceeaşi, doar cei care întreabă sunt alţii. "Cum vă cheamă?”, "Ana în buletin, da mi se zice Anicuţa”, "De unde veniţi tanti Anicuţa?”, "De la medicul de familie, avem spital bun aici”. Îi prind mâna şi parcă aş prinde o scoarţă de copac. "Ai mâini tare muncite tanti Anicuţo”, "Păi am, că am lucrat ani buni la sere. Acu serele nu mai sunt”. Să vă mai spunem că şi Anicuţa zicea că erau oameni buni? N-are rost. Casa bătrânească ca orice casă, umbra unui câine apare şi dispare - parcă pentru a-i face în necaz lui nea Florin cu bicicleta, puzderie de măceşi, un borcan din plastic cu bucăţele de pâine uscată zace în grădină, semn că există frica de câinele inexistent. Ce şansă exista ca, de la radioul unei maşini în trecere prin faţa casei să se audă "Cel mai frumos tangou din lume” cântat de Gică Petrescu?
Nu ştim pe unde să o luăm către cimitir. Întrebăm nişte copii. Ne spun ("e în Dealul Lolea, acolo unde odihnesc părinţii, Andruţa şi Alexandrina Ceauşescu”) şi….nu rezistăm. Îi întrebăm. Cred că imaginea elocventă a generaţiilor e de vină: trei băieţi cu vârste cuprinse între 16 şi 17 ani, iar cel din mijloc duce pe umeri o fetiţă de patru ani. "Ceauşescu? Nu ştim multe despre el, la şcoală nu ni se spune aproape nimic despre el. Am vrea să ştim mai multe, doar e istorie. Am auzit că a fost un om bun. De unde am auzit? De la părinţi”. La cimitir nu stăm mult. Aceeaşi adâncă linişte, se aude doar cum asfinţeşte soarele. Cimitirul e străjuit de o bisericuţă (închisă) ce are hramurile Sfântul Nicolae şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Ne aducem aminte de ce ne-a spus cineastul Pantelie Tuţuleasa apropo de filmarea pe care a făcut-o în 1988 la vizita aniversară a lui Ceauşescu în Scorniceşti: "S-a petrecut atunci un fapt…Ceauşescu şi-a scos căciula la cimitir, la mormântul părinţilor. Foarte interesantă figură a fost omul acesta”.
Ni se năzare să mergem la spital, să întrebăm de fostul primar, că tot rimează ! Din 2003, Spitalul din Scorniceşti are "profil” TBC, dar aici sunt şi medicii de familie. "Numai trei minute vrem să discutăm cu dânsul, să-l întrebăm de înfrăţirea Scorniceştiului cu Pravăţ-ul”. Vine doctorul Andrei, manager general al spitalului, ne spune că îl aduce el pe domnul Neacşu şi ne invită în spital. "Ce spital frumos!”, vine involuntar fraza, deşi un spital nu poate fi frumos prin definiţie, dar acesta chiar este. "Să vii de la Bucureşti şi să spui că e spitalul frumos la Scorniceşti e ceva”, se amuză dr.Andrei. Îl aduce pe domnul Neacşu - vizibil deranjat, îl luase de la masă. Elegant, cu pălărie, un domn. "Spuneţi repede şi la obiect ce vreţi, că nu stau mult”. A stat mult. Timp în care îi arătăm cum era în "tinereţe”, la vizita din ’88 a lui Ceauşescu în Scorniceşti. "Unul dintre pionierii aceia care îi dau flori e fi-miu”, rememorează domnul Neacşu. "Toţi vin pe aicea şi mă întreabă ce vorbeam cu Ceauşescu…”. "Da chiar…Ce vorbeaţi cu Ceauşescu?”. "De una de alta…Dom’le, eu în zece ani cât am fost primar, până în ’89, n-am vorbit cu Ceauşescu decât de vreo câteva ori. Las la o parte faptul că eu eram cel care îi spuneam
"Scorniceştiul s-a înfrăţit în 1970 cu Pravăţ-ul – locul natal al lui Jivkov. De fapt suntem înfrăţiţi încă, dar s-a răcit relaţia. Jivkov mă cunoştea, de-a lungul timpului am vorbit cu el mai mult decât cu Ceauşescu. Prima oară ne-am cunoscut în ’79. Îi plăcea la Scorniceşti, el îi zicea lui Ceauşescu
S-a înnoptat deja. "Ce faci fata mea, unde eşti?”, "La Scorniceşti, mamă, la Scorniceşti”, "Aoleo, mamă, da ce cauţi acolo în locul ăla plin de stafii? Şi s-a lăsat o ceaţă…”, "Mamă, aici e o lună mare şi rotundă. Şi a fost o zi aşa de însorită.I-am cunoscut pe nea Ilie, doi Popeşti, tanti Anicuţa…Te-ai putea stabili aici, să creşti gâşte, sau porumbei şi să te uiţi cum asfinţeşte soarele deasupra cimitirului”, "Fatooo….Eşti obosită, hai acasă”. La ieşirea din oraş, o pancartă luminoasă cu un "Bine aţi venit!” încărcat de semnificaţii vinovate, sau nevinovate. "La revedere Scorniceşti, dragostea mea”, ar fi putut spune "needucatul”, "analfabetul”, "tiranul”, într-un acces de memorie fix la filmul "Hiroshima mon amour”. Unul dintre cei doi Popeşti ne-a zis: "Mai bine că a murit atunci dom’le. Că dacă mai trăia acum murea de inimă rea”. De ce? "Păi nu vedeţi ce se-ntâmplă?”.
A doua zi, 14 ianuarie - e Anul Nou pe stil vechi, prin urmare, pe 13 fusese Ajunul. La Bucureşti e o zi mohorâtă, pe un cablu de electricitate se dă uţa o cioară cu un dumicat în cioc. Prognoza meteo spune că la Scorniceşti e polei.
Citește pe Antena3.ro
