Ultima sărbătoare a Armatei Române nu s-a ţinut

de Cristina Diac | 27 Oct 2009 • 00:00

În ultimul an al puterii comuniste, de Ziua Armatei nu s-a organizat vreo ceremonie specială. A fost încă un prilej de-a ridica în slăvi pe "tovarăşul Ceauşescu" şi personalitatea sa a toate cunoscătoare. În cinstea militarilor s-au tras 21 de salve de artilerie. Dar şi acestea, tot din înaltul său ordin.

ÎN LINIA ÎNTÂI A AGRICULTURII ŞI CONSTRUCŢIILOR
Semnificaţia zilei în calendarul lui '89 a fost descrisă, fireşte, printr-o mostră "din gândirea". "Aşa cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu: «Ca urmare a bătăliilor eroice purtate de ostaşii români şi sovietici, în numai două luni de la Victoria insurecţiei, întregul teritoriu al ţării a fost curăţat de armatele fasciste. Ziua de 25 octombrie, când a fost eliberată ultima localitate românească, a devenit simbolul naşterii armatei noastre noi - Ziua Armatei RSR.»". Doar că în ziua respectivă, cu altele-şi bătuse capul Nicolae Ceauşescu. Pregătirile pentru Congresul al XIV-lea intrau în linie dreaptă, astfel că Plenara Comitetului Central al PCR l-a reţinut la Ateneu.

Poate că nu întâmplător Ziua Armatei s-a scurs în total anonimat. În Occident, specialiştii în probleme româneşti comentaseră de-a lungul anilor răcirea relaţiile dintre armata română şi comandantul ei suprem. Contabilizând motivele de nemulţumire, au conchis că în 1989, relaţia dintre Ceauşescu şi Armată s-a înrăutăţit dramatic. În analizele occidentalilor, oastea română apărea ca prost plătită, slab echipată, cu personal insuficient şi ofiţeri trecuţi în rezervă înainte de termen. Pe militarii de carieră, deprofesionalizarea forţelor armate, folosite "pentru necesităţile economiei naţionale" - adică la săpat de şanţuri şi cules recolta - îi nemulţumea în cel mai înalt grad. Cu elevi de liceu, femei şi oameni ai munci din gărzile patriotice spera probabil Ceauşescu să apere ţara de invazie. Pentru că ofiţerii de carieră şi militarii în termen erau ocupaţi cu strâsul recoltei.
RĂZBOIUL - CA ŞI PACEA, AL ÎNTREGULUI POPOR
Despre Nicolae Ceauşescu s-a spus că a fost un "profesionist al puterii". Propulsat la vârful politicii în vâltoarea anilor de după război, în mintea lui adânc s-a înşurubat credinţa că toate-s posibile. Anii '80 au fost epoca de glorie a "omului multilateral-dezvoltat", capabil să mânuiască utilaje complicate în fabrici şi uzine, să recite, să cânte, să picteze, şi, nu în cele din urmă, să-şi apere ţara cu arma în mână. Doar înşişi Ceauşeştii, părinţii naţiunii, ajunseseră academicieni cu doar câteva clase primare! De ce n-ar fi şi minerul în stare să compună poezii, ori delicata studentă în litere să mânuiască ditamai puşca pentru apărarea patriei?

Festivalul "Cântarea României" dinamitase barierele între amatori şi profesioniştii într-ale creaţiei de orice fel. În plan militar, "Războiul Întregului Popor de Apărare a Patriei", doctrină apărută după ocuparea Cehoslovaciei în august 1968 de trupele Tratatului de la Varşovia, intenţiona să facă din fiece român un ostaş, indiferent de vârstă şi sex.

Noua doctrină militară care spunea că întregul popor trebuie să fie capabil de apărarea patriei a fost legiferată în decembrie 1972, sub forma "Legii privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România". "Apărarea patriei, a suveranităţii şi independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii sale teritoriale, în cazul unei agresiuni armate sau a unei acţiuni îndreptate împotriva cuceririlor revoluţionare ale oamenilor muncii din Republica Socialistă România, se spunea în textul legii, este o datorie sfântă a fiecărui cetăţean român, bărbat sau femeie, indiferent de naţionalitate."

În România lui Ceauşescu, serviciul militar era obligatoriu, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Începând cu 20 de ani bărbaţii şi de la 18 femeile, serveau patria ca militari în termen. Admişii şi admisele la facultate făceau armata la "termen redus". Băieţii - nouă luni înaintea primului an de facultate. Iar studentele se iniţiau în tainele trasului cu puşca pe durata studiilor. La Universitate, în trei ani din totalul de patru, câte o zi pe săptămână era alocată milităriei.

Tineri şi mai puţin tineri, bărbaţi şi femei, cu toţii trebuiau să participe la efortul de apărare a ţării. După 1968 au apărut şi alte forme de militărie, precum gărzile patriotice, formaţii de apărare locală antiaeriană şi formaţiuni de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei.