Aceleaşi măşti, altă piesă

Sâmbătă 2 octombrie 2004, spre seară. Mă aflu în studioul Realitatea TV pentru a comenta Conferinţa de presă extraordinară a Alianţei D.A. Circulă deja zvonuri despre o eventuală retragere a lui Theodor Stolojan din ipostaza de candidat al Alianţei la Preşedinţia României. Până nu demult a unui grup de interese care-l sprijineau pe Adrian Năstase, Realitatea TV, cumpărată de la Silviu Prigoană, a trecut în mâinile lui Sorin Ovidiu Vântu.

Momentul trecerii postului la un personaj care părea a fi renunţat la presă, după eşecul răsunător cu ziarul Curentul şi vânzarea Monitoarelor peste noapte, mi-a dat de gândit chiar la vremea respectivă. Grupul care-l preluase de la Silviu Prigoană avusese clar intenţia de a-i asigura candidatului PSD, sprijinit până atunci, un instrument mediatic în campania electorală. Ulterior, mi s-a spus că membrii acestui grup nu mai aveau bani să întreţină o televiziune de ştiri. Aiurea!

Nu cred că se punea problema banilor în cazul unor oameni care ar fi câştigat din alte afaceri dacă Adrian Năstase ar fi devenit preşedinte. Apoi, cum se întâmpla că mai mulţi oameni de afaceri nu mai puteau contribui cu bani la funcţionarea Realitatea TV, în timp ce un singur om - Sorin Ovidiu Vântu - se arăta dispus să-i piardă aşa, de florile mărului?! Evoluţia ulterioară a evenimentelor m-a făcut să suspectez o trecere a grupului de interese de partea lui Traian Băsescu. Nu-i exclus ca grupul să fi contribuit şi el la finanţarea Realitatea TV pe perioada campaniei şi în primii ani de regim Băsescu. Sigur e că, ajunsă în proprietatea lui Sorin Ovidiu Vântu, Realitatea TV a devenit postul lui Traian Băsescu. Mulţi îşi vor mai aminti probabil că, până în 2009, Realitatea TV l-a cântat pe Traian Băsescu în cele mai neînsemnate cute ale personalităţii. Noi, cei câţiva care ne angajasem, prin Sinteza Zilei de pe Antena 3, să facem faţă Cultului personalităţii la care se deda aproape întreaga presă română, am dus războaie îndelungi cu postul prezidenţial Realitatea TV.
La ora când mă aflam în studioul Realităţii TV din hardughia dinspre Olteniţa (Postul nu se mutase încă în somptuoasa locaţie de la Piaţa Scînteii), schimbarea de macaz nu se făcuse simţită. Era, poate, şi una dintre explicaţiile prezenţei mele în studio, deşi nu mă manifestasem ca un fan al Alianţei D.A.

A urmat transmisia în direct a deja legendarei conferinţe de presă în care Theodor Stolojan şi-a anunţat retragerea din motive de sănătate, iar Traian Băsescu a plâns.

Ca scriitor satiric, am alergie, asemenea tuturor scepticilor, la teatrul jucat în altă parte decât pe scenă. Momentul la care asistasem împreună cu telespectatorii părea descins din lumea lui Caţavencu şi Trahanache. Totul era de un ridicol care te umplea de deznădejde. Prezenţa Elenei Stolojan la o sindrofie electorală, cu atât mai bizară cu cât domnia sa se manifestase până atunci extrem de discretă în ce priveşte afişarea cu soţul politician. De altfel, din acel moment, Elena Stolojan n-a mai apărut în public alături de soţ, deşi acesta a revenit în prim-planul scenei politice. Plânsul lui Traian Băsescu. Oricât de emoţionantă ar fi fost scena renunţării de către Theodor Stolojan, ea nu justifica smiorcăiala în direct a unui bărbat, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un bărbat politic. Aşa cum n-am contenit să susţin ani întregi în perioada de glorie şi putere a lui Traian Băsescu, perioada în care a-l critica era o îndrăzneală, nu ca acum, când, lovit de toţi fiind, a-l critica e o laşitate, plânsul lui Traian Băsescu ar mai fi avut justificare dacă Theodor Stolojan ar fi suferit de o boală incurabilă. Chiar dacă bărbaţii îşi stăpânesc lacrimile şi în faţa morţii unui membru al familiei, la o adică, plânsul lui Traian Băsescu s-ar fi justificat doar prin ştiinţa unui lucru ascuns nouă, jurnaliştilor: boala incurabilă a lui Theodor Stolojan.

Gândul că, de la conferinţa de presă, Theodor Stolojan ar putea să meargă la Fundeni, de unde să iasă doar în sicriu, m-a făcut să nu fiu batjocoritor la nivelul cerut de comedia ieftină cu plânsul lui Traian Băsescu. Oricum, în comentariul de după transmisie, am avut serioase îndoieli în legătură cu autenticitatea scenei. Mircea Dinescu, om cu umor, alergic şi el la scena de telenovelă, m-a secondat.

Am plecat acasă. De cum am ajuns, am fost sunat de la Realitatea TV să vin seara, pentru a comenta mai pe larg lovitura senzaţională de la Alianţă. Nu mai ţin minte cine era moderator. Ţin însă minte că m-a surprins să aflu, o dată ajuns la post, că va participa la talk-show şi Mircea Dinescu. Surprinderea mea a devenit perplexitate în clipa când a început emisiunea. Pe linia comentariilor din timpul conferinţei de presă, am formulat obiecţii în legătură cu autenticitatea scenei. Dat fiind că, la intervenţia anterioară, moderatorul şi Mircea Dinescu au făcut şi ei obiecţii, m-am pregătit, surâzător, să fiu sprijinit de cei doi. Mircea Dinescu nu numai că nu m-a sprijinit, ci mai mult, m-a atacat violent susţinând că, dată fiind încărcătura de emoţie a momentului, Traian Băsescu a plâns de-adevăratelea. Nici moderatorul nu mai era amabil. Mă contrazicea şi el cu înverşunare. Am plecat de la post total descumpănit.

Atât Realitatea TV, cât şi Mircea Dinescu îşi schimbaseră spectaculos poziţia.

Realitatea TV renunţase la spiritul critic, definitoriu pentru o instituţie de presă. Mircea Dinescu se manifestase ca un fan Băsescu. Ulterior, mi-am dat seama că de vină era naivitatea mea. Nu ştiam că Realitatea TV fusese cumpărată de Sorin Ovidiu Vântu pentru a fi pusă în slujba lui Traian Băsescu.  Nu ştiam că Mircea Dinescu devenise un admirator al lui Traian Băsescu.

Joi, 5 noiembrie 2009
Aşa cum am precizat în editoriale şi interviuri, am decis ca în campania electorală să nu-l mai critic pe Traian Băsescu. Potrivit năravului dâmboviţean, s-au făcut multe speculaţii pe seama acestei decizii, văzută ca o trecere a mea în tabăra fanilor lui Traian Băsescu. Cine m-a urmărit cu onestitate în această perioadă va fi băgat de seamă că eu nu-l laud pe Traian Băsescu. Nu-i laud nici pe ceilalţi candidaţi la preşedinţie. Dacă îi critic, aşa cum o fac şi cu Traian Băsescu, o fac din perspectiva unui comentator neutru al confruntării electorale. Asemenea unui comentator de meci de fotbal, analizez mijloacele folosite de fiecare echipă de campanie. Aşa am procedat de altfel şi în 2004, deşi, ca simplu cetăţean, înclinam să-l văd preşedinte pe Adrian Năstase, şi nu pe Traian Băsescu.

Tot ce-am spus şi scris despre preşedintele Traian Băsescu timp de patru ani, sub semnul unei înverşunări dictate de corul de laude deşănţate al aproape întregii prese - cu Trustul lui Sorin Ovidiu Vântu în frunte - rămâne valabil. A relua acum, în campanie, aceste critici înseamnă automat înscrierea mea în campania de demonizare a candidatului Traian Băsescu pentru ca, prin votul exclusiv negativ de la 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009, să ajungă preşedinte Mircea Geoană. N-am nimic cu liderul PSD (cum n-am nimic cu ceilalţi candidaţi, cu excepţia lui C.V. Tudor, eternul aspirant la o Preşedinţie pe care n-o va dobândi niciodată). Nu vreau însă ca prin atacarea candidatului Traian Băsescu să fiu chibiţul electoral al altui candidat. Am fost în 1996 chibiţul lui Emil Constantinescu, iluzionându-mă că prăbuşirea lui Ion Iliescu mă va face fericit. Nu m-a făcut. Dimpotrivă.

Din cauza acestei decizii evit să merg la talk-show-urile Realităţii TV, singura televiziune care, probabil, din nevoia de a mai păstra aparenţele, invită şi comentatori ca mine, declaraţi  neutri în campanie. Joi, însă, distinsa moderatoare Oana Stancu m-a convins să vin la Ora de foc, angajându-se că-mi respectă două condiţii puse în prealabil:

1) Să dezbatem la rece, în genul Procesului etapei la fotbal, campania electorală din unghiul de vedere al mijloacelor folosite de candidaţi;

2) Să fie prezent, dintre comentatori, Bogdan Chireac, printre puţinii analişti care pot păstra o dezbatere tv la un anume nivel intelectual.

Am fost asigurat că aceste condiţii vor fi respectate. Cu câteva minute înainte de debutul emisiunii am fost informat că va participa şi Mircea Dinescu. Pe Mircea Dinescu îl ştiu dinainte de 1989. Ne-a apropiat şi mai mult, în primii ani postdecembrişti, antipatia faţă de Ion Iliescu. După 2004 am fost despărţiţi de simpatia sa afişată faţă de Traian Băsescu. Ştiam că în ultimul timp declarase că e adversar al lui Traian Băsescu. Nu mă aşteptam însă să fie atât de dezlănţuit împotriva lui Traian Băsescu, dar mai ales să-l simpatizeze pe Mircea Geoană. Dezlănţuirea Realităţii TV în ultima parte a lui 2009 împotriva lui Traian Băsescu nu m-a surprins. Se repetă pe dos situaţia din 2004. Sunt tare curios să ştiu:

1) În cât timp va rămâne dezamăgit Mircea Dinescu de Mircea Geoană;

2) În cât timp Realitatea TV îşi va schimba atitudinea faţă de Mircea Geoană, după ce va ajunge preşedinte?