Adevărata istorie a lui Hamlet

Sursa foto: Thinkstock

Statistic vorbind, este cea mai ecranizată “bucată literară” din istoria omenirii, după… “Cenuşăreasa”. Una dintre replicile sale este cea mai rostită de “vulg” din toată istoria teatrului – chiar dacă, dintre aceia care o “replică”, mulţi nu au văzut niciodată piesa şi, probabil, nici nu cunosc provenienţa cuvintelor pe care le folosesc. “A fi sau a nu fi? – aceasta-i întrebarea...” s-a rostit, vreme de patru secole şi un deceniu, în toate cheile, ca şi cum încărcătura shakespeariană iniţială nu ar fi fost de ajuns (deşi e grea de sensuri) şi trebuia să-i mai adăugăm ceva din spiritul ludic al omului.
“Hamlet” – pentru că aceasta este tragedia la care facem referire – a suscitat interesul a mii de analişti (de la cei literari şi/sau dramatici, la psihanalişti, istorici ş.a.) şi zeci de mii, poate chiar sute de mii de pagini s-au scris despre capodopera Marelui Will. William Shakespeare. Cu ce ar impieta, deci, câteva pagini în plus?

Cine a fost Hamlet?
Rolul lui Hamlet este unul dintre acelea pe care orice tragedian şi le doreşte în palmaresul său. Este diamantul din coroana unui mare actor. Deşi Hamlet este tânăr, crud de tânăr, ca să-l poţi juca ai nevoie de experienţa unui artist îmbătrânit pe scenă. De aceea, în teatru, el devine un rol “fără vârstă”. Nu e ca acela al Juliettei, pe care actriţele nu-l mai pot interpreta după ce li se duc nurii... Nu poţi să-ntrebi, să te-ntrebi “A fi sau a nu fi?”, dacă nu ai măcar idee de gravitatea celor ce vor urma.

Dar noi avem o întrebare mai bună, la care e musai să aflăm răspunsul: Cine a fost cu adevărat Hamlet? Shakespeare a scris piesa pe la anul 1600. E cert că în 1603 – adică acum exact 410 ani – “Tragica istorie a lui Hamlet, Prinţul Danemarcei” – a fost pentru prima dată publicată, fiind retipărită într-un tiraj mai larg în 1605.

Cine caută un punct de sprijin (în sensul lui Archimede, care cerea un punct de spirjin pentru a construi lumea) pentru universul hamletian, îl va găsi – ca şi Shakespeare – în “Vita Amlethi” (Viaţa lui Hamlet), un fragment dintr-un text din secolul al XIII-lea, “Gesta Danorum”, o istorie a danezilor, scrisă de Saxo Grammaticus (sau Saxo cognomine Longus), secretarul arhiepiscopului Absalon din Lundt. Nu ştim sigur dacă Shakespeare a avut acces direct la “Gesta Danorum”, însă, pe la 1570, scriitorul francez Francois de Belleforest tălmăcea textul istoricului danez şi îl publica în “Histoire tragique”, o culegere de poveşti dramatice din istoria omenirii, scrise în cheie romanţată.

Aici, în aceste două texte pre-shakespeariene, îl aflăm pe Hamlet. Dar seamănă povestea lui cu cea spusă de Marele Will? Ce să vă spunem? Că adevăratul Hamlet nu a murit în catastrofa cu care se sfârşeşte drama şi că, dimpotrivă, adevărata, zgomotoasa lui viaţă abia începe după ce cortina a căzut...

Să spunem încă o dată istoria, aşa cum o relatează Saxo Grammaticus
Tatăl lui Hamlet nu se numea Hamlet. Ci Horwendill. Era vice-rege al Iutlandei şi un mare războinic. Regele său se numea... Rorik, iar fiica acestuia, Genutha, e cauza întregului necaz. După bătălia cu regele Norvegiei, Koller, pe care Horwendill o câştigă, Rorik şi-l face ginere pe viteaz. Dacă până atunci Horwendill se bucura de preţuirea fratelui său, Fengo, odată ce se căsătoreşte cu frumoasa moştenitoare a regelui, acesta începe să-l pizmuiască. Invidia lui creşte an după an. Şi, într-o zi, Fengo nu mai rezistă şi-şi ucide fratele, turnându-i otravă în ureche. Un singur martor a fost la această mârşăvie: fratele de lapte al lui Hamlet, fiul doicii sale.

(Recunoaşteţi, până aici, pasajele pe care le preia Shakespeare, dar şi diferenţele. Să spunem că, dacă în “Gesta Danorum” fiul doicii este cel care spune adevărul adolescentului Hamlet, scriitorul britanic preferă să introducă aici umbra tatălui mort. Cât despre Rorik... el a fost doar inspiraţie pentru numele lui Yorik! Mai departe, să judece fiecare întâmplările pe care le vom istorisi.)

Fengo s-a căsătorit cu Genutha, oferindu-i protecţie, pentru ea şi pentru copil. Hamlet a înţeles însă că dacă într-o zi unchiul, devenit tată vitreg, îl va considera primejdios, îl va ucide şi pe el. Decide, deci, să joace nebunia. Se arunca în noroi tocmai când purta cele mai bune haine, brodate cu perle, cioplea cârlige de lemn pe care le pârjolea în flăcări, spunând că pregăteşte parastasul tatălui său... Destul prilej pentru ca Fengo să-l trimită într-o călătorie, cu un spion pe corabie, care să vadă dacă nebunia lui Hamlet e aceeaşi şi departe de Iutlanda. Dar Hamlet nu s-a dezis. Atunci, sperând că Hamlet se va da de gol dinaintea mamei sale, aranjă întâlnirea celor doi, dar înainte îşi postă un spion după perdea. Dar Hamlet, nebunul, cucurigând ca un cocoş, a împlântat sabia în acela şi astfel putu să-i spună totul mamei sale. Şi s-o acuze de necredinţă. Avu însă dovada că mama sa nu ştia nimic...

Răzbunarea unui fiu
Bănuitor, în continuare, Fengo făcu un alt plan. Îl trimise pe Hamlet la regele Britaniei, chipurile într-o misiune. Acesta, plecând, o rugă pe mama sa ca de atunci într-un an să-i pregătească parastasul de pomenire. Pe corabie, Hamlet îşi îmbătă însoţitorii, scotoci în bagaje şi află scrisoarea prin care Fengo cerea ca fiul său vitreg să fie omorât. Prinţul a răzuit mesajul (pe vremea aceea, scrisorile erau săpate pe o bucată de lemn) şi a scris altul, prin care a cerut regelui Britaniei să-l onoreze, ca prinţ, să-i dea fata de soţie, iar pe însoţitorii lui să-i dea morţii, ca pe nişte trădători. Regele Britaniei făcu întocmai, dar Hamlet se arătă curios de fapta regelui şi pretinse despăgubiri pentru moartea tovarăşilor săi. Primi, deci, conform obiceiului, o sumă de galbeni, pe care îi topi şi umplu cu aurul două găleţi.

Se căsători cu fiica regelui, se bucură de privilegiile de soţ şi de ginere, dar într-o zi anunţă că va pleca spre Iutlanda. Ajunse în ziua parastasului cerut. Mama sa întinsese o frânghie în sala cea mare a cetăţii şi de ea, conform obiceiului, a atârnat cârligele cioplite cu un an înainte de Hamlet (acolo ar fi trebuit să fie agăţate buchetele de flori aduse de fecioare). Văzându-l, toţi crezură că e o vedenie, dar el începu să danseze dansuri ciudate şi, recunoscându-i nebunia, admiseră că este viu. Când Hamlet, în jocu-i trăznit, se răni cu sabia, vice-regele ceru să-i fie pusă la loc în teacă şi prinsă cu un cui, ca să nu o mai poată scoate. Praznicul se transformă într-un mare chef în cinstea lui şi toţi se îmbătară, până şi Fengo, care fu dus în camera lui. Hamlet îi legă pe toţi fedeleş, îi atârnă de cârlige şi urcă la infamul său unchi. Înlocui săbiile. Apoi îl trezi pe ucigaşul lui Horwedill, provocându-l să lupte pentru a-şi proteja viaţa. Însă când Fengo duse mâna la sabie, înţelese că a fost păcălit. Şi muri de ascuţişul sabiei lui...
În urmă, Hamlet scoase din castel pe mama sa şi pe cei care-i fuseseră credincioşi, apoi puse foc.

Întâlnirea cu amazoana
Proclamat vice-rege al Iutlandei de popor, Hamlet porni către Britania, pentru a-şi lua soţia şi fiul – care se născuse între timp. Numai că regele Britaniei, când află ce faptă săvârşise Hamlet, crezu de cuviinţă că trebuie să-şi răzbune aliatul, pe Fengo. Hamlet însă îi era ginere şi oaspete, iar răzbunarea nu se putea săvârşi în palatul său. A recurs la un şiretlic, trimiţându-l în munţii Scoţiei, unde sălăşluia o amazoană, pe nume Hermotruda. Aceasta ura bărbaţii, fapt pe care regele îl ştia. A pretins însă că, fiind văduv, i-ar fi priit alianţa cu amazoana regească şi şi-a rugat ginerele să-i ceară mâna, pentru el.

Pe de altă parte, trimise veşti la amazoană cum că Prinţul Hamlet o căuta pentru a o îmbia cu dragostea lui. Hermotruda voi să-l ucidă în somn, dar, intrând în cortul lui şi văzându-i frumuseţea, pentru prima oară se înmuie, se îndrăgosti şi se întoarse la castelul ei, aşteptându-şi peţitorul. Hamlet îi înmână tablele scrise de socrul lui, iar când acestea fură citite, avu surpriza să afle că Hermotruda era peţită pentru el, pentru Hamlet. În mod obişnuit, amazoana s-ar fi ridicat împotriva peţitorului şi l-ar fi ucis. Dar nu a fost aşa. Hermotruda a acceptat cererea de căsătorie şi ospăţul s-a pornit.

O vreme, prinţul a uitat de soţia dintâi, de copil şi, mai ales, de uneltirile socrului. Apoi şi-a adus aminte, dar cea de a doua soaţă nu i-a dat voie să plece decât însoţit de oastea ei. La hotarele Britaniei îl aştepta prima soţie, cu fiul lor, care, în loc să-i facă imputări, îl avertiză cu privire la ce îl aştepta. Iată, dar, că Hamlet avea de partea lui două aliate, care altminteri ar fi trebuit să fie rivale...! În fine, o bătălie se dădu, regele Britaniei fu ucis, iar Hamlet hotărâ că a venit timpul să se întoarcă în ţara lui.

Îşi luă deci cele două neveste şi cei doi copii (că şi amazoana îi născuse unul) şi se întoarse în Iutlanda. O vreme, cât mai trăi bunicul său, Rorik, a fost linişte în Iutlanda şi toată lumea l-a onorat pe Hamlet. Apoi, pe tron urcă Wiglet, fiul lui Rorik (şi unchiul lui Hamlet), care-l provocă la luptă. Hamlet o lăsă acasă, cu copiii, pe prima lui soţie şi, cu cea de a doua, amazoana, porni la război. Muriră amândoi, în aceeaşi bătălie. Aşa se sfârşi eroica poveste a lui Hamlet.
Lipseşte cineva de aici? Poate Ofelia?...

Cel mai bun Hamlet al românilor
Cel despre care toţi istoricii teatrului românesc se pun de acord că a fost cel mai bun interpret al lui Hamlet din toate timpurile este Aristide Demetriade. La premiera de acum 100 de ani, Liviu Rebreanu scria, în “Rampa”: ”D. Demetriade nu joacă pe Hamlet, se joacă pe sine însuşi. De aceea e un Hamlet admirabil, un Hamlet care a emoţionat adânc, un Hamlet căruia i s-au făcut lungi şi sincere ovaţii. De aceea Hamlet al dumisale e un triumf nu numai al domniei-sale, dar şi al Teatrului Naţional, care a găsit în domnia sa pe Hamlet şi a câştigat cu domnia sa un triumf”. Şi mai scrie Rebreanu: “D. Demetriade a găsit un punct fix în Hamlet: bunătatea. A găsit-o în sufletul d-sale. Bunătatea este întipărită pe faţa acestui Hamlet de când apare şi până când îşi dă sufletul în braţele credinciosului Horaţiu. Bunătatea dă fizionomia acestui Hamlet, care e: un om nobil ce se simte surghiunit în atmosfera înăbuşitoare a intereselor practice, în mijlocul căreia nu poate trăi (…). Hamlet acesta nu şovăie din laşitate, ci din pricina bunătăţii lui.”