Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Afacerea Conducta” sau „Dosarul Orenburg” - cum am etichetat propunerea de business venită pe adresa României comuniste din partea U.R.S.S în anii ’70 - viza construirea unui gazoduct din sudul Rusiei înspre vest, întreprindere care ar fi intersectat și teritoriul țării noastre și ar fi urmat să alimenteze cu resurse energetice (și) Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehia, Bulgaria etc. Ca în atâtea alte cazuri, România, reprezentată la acea vreme de Nicolae Ceaușescu și condusă mai degrabă de premierul Gheorghe Maurer, a primit (poate pe bună dreptate) cu suspiciune și neîncredere propunerea „fratelui mai mare”. Dar să facem loc expunerii istoricului Petre Opriș: „Involuntar sau intenţionat, miturile existente în istoriografia românească pun sub semnul întrebării logica elementară. De exemplu, se povestește adesea că liderii politici români au tot înfrânt armatele otomane de-a lungul a cinci secole, când, de fapt, am stat sub stăpânirea sultanului otoman până în 1877 - când un prinţ german a condus armata română la sud de Dunăre pentru a obţine prin luptă independenţa României. Altă legendă: un laser românesc ar fi distrus tancurile sovietice care ar fi încercat să traverseze Prutul în august 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare sovietice, poloneze, est-germane, ungare şi bulgare...”. Un subiect captivant! „Da, dar noi avem astăzi altceva de discutat... Oricum, mitologia a atins şi domeniul energiei româneşti”.
Plutim pe o mare de petrol şi dormim pe o pernă de gaze. Oare?
Cum? „Cunoașteți zicala «România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaze»? Nu? Eh, aflați atunci că autorul ei (oficial) ar fi fost Nikolai Konstantinovici Baibakov, preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării al U.R.S.S. (1955-1957 şi 1965-1985), iar cel care ar fi răspândit de fapt această frază n-ar fi fost altul decât un român, prof. dr. inginer Nicolae Simescu (1933-2014)”. Mai limpede? „Nikolai Baibakov ar fi reprodus ceea ce ar fi susținut în anul 1964 nişte înalţi funcţionari care lucrau în Ministerul Petrolului de la Bucureşti, un răspuns în dodii, un refuz, de fapt, la propunerea sovieticilor de a construi împreună un segment al conductei de gaze. Și asta în ciuda faptului, cunoscut de factorii de decizie, că declarația respectivă nu avea acoperire în realitate. Potrivit documentelor aflate în Arhivele Naţionale ale României și raportate la perioada în discuție, rezervele industriale de ţiţei descoperite în România erau de 564 sau 340-350 de milioane de tone (ce diferență între valori!), iar cele de gaze naturale erau de 667 de miliarde de metri cubi. Mai mult, nivelurile anuale de producţie puteau fi, după anul 1980, de maxim 14-15 milioane de tone de petrol şi 21 de miliarde de metri cubi de gaze naturale”.
Cifre, numere, procente, socoteli
Așadar? „Aceste estimări erau departe de «marea de petrol şi perna de gaze» din mărturia orală a ing. Nicolae Simescu. Este adevărat că, odată, aproximativ 40% din exporturile României erau formate din produse petroliere, însă această situaţie era valabilă la jumătatea anilor ’50 (acest procent chiar a fost raportat de oficialul Gheorghe Gaston Marin la o şedinţă desfăşurată la Kremlin pe 10 mai 1955). La nici un deceniu distanță de acel raport, situația se schimbase binișor, mai ales după ce specialiştii sovietici au descoperit la Orenburg, în sudul Rusiei, un zăcământ masiv de gaz metan. Pentru a înţelege mai uşor situația trebuie spus că în perioada ianuarie-aprilie 1963 au fost extrase în România aproape 4 milioane de tone de ţiţei - mai precis, 3,959 de milioane, cu 43.000 de tone mai mult decât producţia planificată - şi 2,779 de milioane de tone de cărbuni. Şi tot atunci s-a înregistrat o producţie de carne de 71.500 de tone, cu 10,2% mai puţin faţă de aceeaşi perioadă din anul 1962, când a fost încheiată cooperativizarea forţată a agriculturii în România”, ne-a dezvăluit Petre Opriș.
Scepticismul lui Nicolae
Ce cifre! Oare câtă carne și câte hidrocarburi producem în prezent? „Nu dețin informații, dar este important să evidențiem faptul că, atunci, am respins propunerea rușilor. Cel puțin la început. Profesorul dr. inginer Nicolae Simescu a susţinut de-a lungul anilor că înalţii funcţionari ai Ministerului Petrolului nu ar fi dorit să implice România în realizarea unui segment din conducta pe care autorităţile de la Moscova doreau să o construiască pentru a transporta gaze naturale de la Orenburg până la graniţa de vest a U.R.S.S.”. Dar să luăm cunoștință, mai bine, dacă tot avem la dispoziție stenogramele identificate de istoricul Petre Opriș, ce s-a discutat în ședința din 8 octombrie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. și de ce era Nicolae Ceaușescu sceptic în legătură cu propunerea de afaceri a rușilor.
A fost România discriminată?
Deci, ce nu-i convenea mai exact președintelui Republicii Socialiste România? Textul stenogramei, redat parțial, e relevant: „Contribuţia României - constata Nicolae Ceaușescu - ar fi de 120 de milioane în devize libere. Poziţia noastră este că trebuie să mergem şi să vedem. În general trebuie să nu ne angajăm, să vedem printr-o analiză foarte serioasă, pentru că este vorba să dăm atâţia bani cu dobândă de 2% tovarăşilor sovietici, lucru care este cam dezavantajos”. În completare, câteva informații legate strict de termenii afacerii: „Deocamdată, toată chestiunea este problema participării ca subfurnizor şi durata convenţiei să fie de 20-25 [de ani] pentru că, până la urmă, trebuie să vedem în ce măsură pentru 1,5 miliarde m.c. [de gaze naturale] să luăm [un credit de] 130-140 de milioane de dolari (pentru a realiza segmentul de conductă stabilit de autorităţile sovietice - notă de Petre Opriş). Cine ne dă credit de 120 de milioane pe 25 de ani?!”.
Plata, în valută liberă
Obiecțiile lui Nicolae Ceaușescu păreau îndreptățite, mai ales că țării noastre i se propuseseră termeni mai nefavorabili decât celorlalte state implicate în acest proiect. Cel puțin așa reiese din stenograma citată anterior: „Ei vor, de fapt, să participăm noi cu instalaţii străine. Pentru asemenea condiţii mi se pare că sunt discriminatorii faţă de felul cum tratează cu alte ţări. România, după aceste propuneri, nu este tratată ca celelalte ţări”. Dar ce propuseseră, concret, sovieticii? Înregistrarea ședinței prilejuite de acest plan economic este edificatoare: „Guvernele vor asigura, cel mai târziu până în 1976, cu forţe şi mijloace proprii, conductele magistrale - maşini, utilaje, ţevi -, iar guvernul R.S.R. va face plata în valută liberă”. „Deci - remarca liderul României comunizate -, de la început stabilesc două principii”. Apoi, concluzia, una nu lipsită de precauție: „Să meargă, dar să se documenteze bine, să nu ne angajăm, că am mai păţit-o”. Și o mică izbucnire orgolioasă: „Nimeni nu mi-a pus până acum condiţia să import 120 de milioane de devize libere ca să-mi dea ceva. Obţinem petrol în alte condiţii, mai avantajoase şi gazele sunt egal cu petrol. Sunt tendinţe de a se considera că toate lucrurile acestea sunt avantajoase pentru că se fac cu fraţii, dar nu este întotdeauna aşa. Aşa cum s-a întâmplat şi cu polonezii cu cocsul. Practic tot ceea ce am făcut cu sovieticii am plătit în valută”.
Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!
Ţările interesate de proiectul „Orenburg” erau, în primul rând, R.P. Polonă, Republica Democrată Germană, R.S. Cehoslovacia, R.P. Bulgaria, R.P. Ungară şi, bineînţeles, U.R.S.S. Preţul de vânzare a gazelor naturale urma să fie mai mic decât cel existent pe piaţa mondială, iar autorităţile de la Varşovia, Berlin, Praga, Sofia şi Budapesta erau interesate să trimită în U.R.S.S. mărfuri proprii cu preţuri mai mici decât cele mondiale pentru a achita preţul gazelor sovietice şi pentru a avea acces la o piaţă mare de desfacere. „În acest fel - ne-a explicat cercetătorul Petre Opriș - se exercita sfera de influenţă a Uniunii Sovietice în partea centrală şi de sud-est a Europei în domeniul economic. Totodată, schimbul reciproc «în familie» a permis politicienilor comunişti să afirme că în societăţile pe care le conduceau nu exista şomaj, deoarece ei se preocupau pentru ca toţi oamenii să aibă un loc de muncă asigurat şi mărfuri pe care să le poată cumpăra la prețuri modice. Aceiaşi politicieni nu suflau însă o vorbă despre faptul că locul de muncă nu era de fel atractiv, deoarece se găsea pe coclaurile imperiului (unde se presta, deseori, muncă forţată), iar mărfurile aflate pe piaţă nu erau dorite de cetăţeni din cauza calităţii slabe a acestora”.
Se schimbă datele problemei: Războiul de Yom Kippur
Revenind la „Afacerea Conducta”... „După cum spuneam, o discuţie despre proiectul respectiv a avut loc la Bucureşti la 8 octombrie 1973. Atunci, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat participarea la consfătuirea care urma să aibă loc la Moscova, la 16 octombrie 1973, a unei delegaţii de experţi, condusă de tovarăşul Ion Nicolae, adjunct al ministrului Industriei Chimice”. Ce temă aveau de acasă delegații români? „Delegaţia - mai releva Petre Opriș - fusese temeinic instruită asupra poziţiei pe care trebuia să o adopte, în sensul clarificării tuturor aspectelor economice pe care le implica o eventuală participarea a R.S. România la acţiunea respectivă. Fără a-şi asuma însă niciun fel de angajamente concrete”. Ce-a urmat? „În acel moment, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu ştiau că omenirea urma să fie afectată de un embargo energetic stabilit de statele arabe mari exportatoare de petrol, după declanşarea războiului de Yom Kippur (6-26 octombrie 1973). România urma să se confrunte cu mari probleme financiare din cauza creşterii exponenţiale a preţului petrolului pe plan mondial. Stenograma şedinţei din 8 octombrie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. nu ne oferă însă nici un indiciu privind furtuna economică extrem de puternică iscată în acele zile”.
Gaze, „moca”, vreme de 12 ani
Dar ce s-a decis la Moscova, s-a mai parafat „Afacerea Conducta” ori ba?
Din nou istoricul Petre Opriș: „Discuţiile dintre autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Moscova referitoare la participarea părţii române la construirea conductei de gaze - cu un diametru de 1.420 de mm şi o presiune de regim de 75 de bari - au continuat până la 9 februarie 1976. În acea zi a fost încheiată la Moscova o convenţie interguvernamentală referitoare la valorificarea zăcământului de gaze naturale de la Orenburg. În schimbul implicării României în realizarea unei părţi din acea conductă, autorităţile sovietice urmau să livreze gaze naturale statului român timp de 12 ani, începând cu trimestrul IV al anului 1978”.
Noroc cu boierul Gheorghe Maurer!
Înseamnă că românii și rușii chiar au bătut palma! Celelalte state s-au implicat în afacere? „Autorităţile de la Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta şi Sofia erau deja angajate în realizarea acelui proiect după semnarea la Sofia, la 21 iunie 1974, a convenţiei generale cu privire la colaborarea în valorificarea zăcământului de gaze condensate de la Orenburg şi în livrări de gaze naturale sovietice către statele semnatare ale documentului respectiv”. Altfel spus, ne-am înfipt și noi să sugem la țâța rusului pe ultima sută de metri... La final, un amănunt de culise: „Fără intervenția boierului Maurer, care a știut să vorbească în așa fel încât să ne convingă, România nu ar mai fi primit niciodată gaze de la noi”, dezvăluia Nikolai Konstantinovici Baibakov, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării în U.R.S.S. Jigniți de refuzul inițial al românilor, sovieticii s-au lăsat greu convinși să mai încheie „Afacerea Conducta” cu guvernul lui Ceaușescu. Parafată la începutul anilor ’80, înțelegerea economică a fost radiată după anul 2000.
Turda, primul oraș din Europa iluminat cu gaz natural
România are o tradiție veche în exploatarea gazelor naturale. În 1909, de pildă, era descoperit primul depozit de gaze naturale din țară, la Sărmășel, judeţul Mureş. Cinci ani mai târziu se finaliza prima conductă de transport a gazului metan, cu o lungime de 55 de kilometri, între Sărmăşel şi Turda. După alți trei ani, oraşul Turda devenea primul oraş din Europa iluminat cu gaze naturale.
2.700 de kilometri lungime măsura conducta care transporta gazele naturale de la Orenburg (sudul Rusiei) până la granița vestică a U.R.S.S.
1955 a fost anul în care 40% din exporturile României erau formate din produse petroliere
„Fără intervenția boierului Maurer, care a știut să vorbească în așa fel încât să ne convingă, România nu ar mai fi primit niciodată gaze de la noi”, Nikolai Konstantinovici Baibakov, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării în U.R.S.S
Gazul metan extras în România este cel mai pur din lume (99%), primul depozit de gaze naturale fiind descoperit întâmplător în anul 1909 la Sărmăşel, în Mureş
„În perioada ianuarie-aprilie 1963 au fost extrase în România aproape 4 milioane de tone de ţiţei - mai precis, 3,959 de milioane, cu 43.000 de tone mai mult decât producţia planificată - şi 2,779 milioane de tone de cărbuni”, Petre Opriș, istoric
„Să meargă, dar să se documenteze bine, să nu ne angajăm, că am mai păţit-o”, Nicolae Ceaușescu, despre tratativele propuse de Moscova
Ţările interesate de proiectul „Orenburg” erau, în primul rând, R.P. Polonă, Republica Democrată Germană, R.S. Cehoslovacia, R.P. Bulgaria, R.P. Ungară şi, bineînţeles, U.R.S.S
