CEI MULŢI ŞI UMILI... / Talpa României Mari

Multe li s-au promis ţăranilor-soldaţi în timpul “marelui război”. Abia după “Marea Unire”, politicienii români au înfăptuit concomitent reformele agrară şi electorală. Noile legi s-au aplicat în toate provinciile României Mari. Erau însă mai prejos de promisiuni şi aşteptări.

FĂGĂDUIALA LUI VODĂ. La sud şi est de Carpaţi, “chestiunea ţărănească” agitase spiritele încă de la 1907, când ţăranii declanşaseră răscoala. Intenţii pentru îmbunătăţirea situaţiei economico-politice a ţărănimii au existat abia în preajma începerii războiului (1914). Din primăvara lui 1917, însuşi Regele Ferdinand şi-a pus obrazul pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor. “Vouă, fiilor de ţărani, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei aţi câştigat totdeodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat, a promis atunci Vodă, la Răcăciuni, în prezenţa generalului Averescu. Vi se va da şi o largă participare la treburile politice.” Se va fi gândit oare suveranul în acele momente grele că peste un an va deveni “Regele tuturor românilor”?

Încă de atunci s-au stabilit şi principiile împroprietării. Domeniile Coroanei urmau să cedeze primele loturi agricole, apoi, de nevoie, latifundiarii stabiliţi în străinătate şi “supuşii” străini. Sub incidenţa legii intrau terenurile cuprinse între 100 şi 500 ha, în funcţie de zonă, cu plata despăgubirii proprietarilor. Normele stabilite în 1917 s-au aplicat întocmai, la sfârşitul războiului, în Vechiul Regat. Pentru o perioadă de “tranziţie”, terenurile au fost însă arendate “obştilor săteşti”, înfiinţate sub comanda Casei Centrale a Cooperaţiei şi Împroprietăririi.

BUCURIA ŢĂRANULUI... În iulie 1921, după trei ani de speranţe şi iluzii pentru ţărani, Parlamentul a emis în sfârşit legile reformei agrare. Soldaţii mobilizaţi, văduvele de război, ţăranii fără pământ sau cu loturi sub 5 hectare au fost declaraţi prioritari la împroprietărire. În total, au fost expropriate în jur de 6 milioane de hectare. În Bucovina, fiecare familie de ţărani a primit în medie 2,5 hectare, în Transilvania 4 hectare, în Vechiul Regat 5 hectare, iar în Basarabia 6 hectare. În schimb, dezertorii, absenţii de la încorporare şi “duşmanii” ţării au fost “săriţi”. Împroprietărirea nu se făcea însă cu “pământ gratis”....

SUPĂRAREA BOIERULUI. Pentru marii proprietari, legea prevedea totuşi despăgubiri, în funcţie de provincia istorică. Regăţenii plăteau latifundiarului prin intermediul statului de 40 de ori arenda pentru lotul respectiv, calculat la preţul din 1913. În celelalte provincii se achita contravaloarea a 20 de arende anuale. Printre perdanţii exproprierilor s-au aflat mai ales politicienii conservatori. Bunăoară, Alexandru Marghiloman, a pierdut numai în judeţul Vlaşca peste 3.500 hectare. În Ardeal, în judeţul Arad, contesa Cristina Wenkheim a cedat terenuri de 31.866 iugăre. Şi în Moldova, Epitropia spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, deţinătoare a 52 de moşii, a rămas fără 38.000 ha. Câteva categorii de latifundiari au scăpat de expropriere prin încadrarea ca “excepţii”. Printre acestea, funcţionarii publici, familiile care aveau urmaşi agronomi, proprietarii de terenuri inundabile.

În Transilvania, printre expropriaţi, pe baza articolului 191 al Tratatului de Pace de la Trianon, au fost încadraţi şi membrii familiei de Habsburg. Lor li s-au confiscat averile rurale din judeţele Arad, Bihor, Hunedoara. În 1929 Arhiducele Friedrich de Habsburg a dat în judecată statul român, considerând că a fost nedreptăţit. S-a alăturat şi el “optanţilor unguri” care se sfădeau din 1923 cu statul român.

PROCESUL “OPTANŢILOR”. În Transilvania, opţiunea moşierilor maghiari pentru cetăţenia ungară uşurase misiunea comisiilor de împroprietărire. Consideraţi absenteişti, acuzaţi de dezinteres pentru terenurile din România, conţii şi baronii maghiari au fost expropriaţi “din oficiu”. În scurt timp, realizând pierderile, au pârât statul român la instanţele supranaţionale. Procesul “optanţilor” a ţinut capul de afiş al lucrărilor Consiliului Societăţii Naţiunilor ani întregi. Nicolae Titulescu, de partea română, şi Contele Appony, din partea petenţilor, s-au sfădit sub medierea japonezului Adachi. În favoarea lor, “optanţii” au invocat articolul 63 al Tratatului de la Trianon, prin care se stabilea un tratament similar pentru toţi cetăţenii unui stat, indiferent de naţionalitate. Drept despăgubire, solicitau 33 miliarde de lei, plătibili în franci-aur. În replică, statul român şi-a clamat buna credinţă prin împroprietărirea ţăranilor maghiari din Transilvania. Verdictul final s-a decis abia în 1930, în timpul Conferinţei de la Haga. În ciuda eforturilor juridice, nobilii maghiari au rămas şi fără terenuri şi fără despăgubire.

ALEGERI LIBERE... CU JANDARMI. După “marea unire”, românii – bărbaţi, nu şi femei ­ au primit şi drept de vot. Revizuirea Constituţiei din 1866, prin desfiinţarea sistemului de vot censitar, favorabil celor avuţi, se afla pe lista de promisiuni a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu încă din 1914. După război, după modelul belgian de votare, s-a introdus “votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret”. Toate bune şi frumoase, s-ar putea zice. Numai că la votare practica “bătea” teoria. Adeseori, urnele se furau, iar alegătorii lipseau de pe liste. Adversarii politicii ai guvernului şi simpatizanţii lor petreceau zile şi nopţi bune la posturile de jandarmi, în stare de arest. “Ne sunt în amintire, din timpul stăpânirii maghiare, cazurile de la Mărgineni, de la Tulgheş şi de la Coruia, scria indignat Alexandru Vaida Voevod, politician transilvănean, în preajma alegerilor din 1926. Toate împreună însă nu se compară cu sălbăticia cazului de la Ruşi, din Hunedoara. Atunci jandarmii maghiari au împuşcat în români, stând faţă în faţă. Acum jandarmii români au tras în românii care fugeau spre centrul de votare ca să-şi împlinească dreptul de alegători.”

Recorduri negative

Împroprietărirea şi acordarea dreptului de vot nu au schimbat mult traiul de zi cu zi al ţăranului român. În sate, viaţa cotidiană se desfăşura după tipicul veacurilor trecute. Locuinţele, modeste, luminate cu opaiţ, erau construite adesea din paiantă şi chirpici, mai ales în Vechiul Regat şi Basarabia. Ca să economisească lemnele de foc, cocenii sau ierburile uscate, membrii familiei dormeau în aceeaşi cameră. Aveau cu toţii loc, căci mobilierul era sărăcăcios (paturi, laviţe şi o măsuţă joasă). În casă, la mare cinste, era “camera de curat”, care adăpostea lada de zestre, scaunele pentru musafiri şi ţesăturile lucrate manual. Şi hrana era sărăcăcioasă, porumbul fiind aliment de bază. Indiferent de momentul zilei, pe marea parte a cuprinsului României Mari la micul dejun, prânz sau la cină, se mânca mămăligă. Pentru bolnavii satelor perspectivele erau sumbre. După datele statistice ale epocii, exista un medic sătesc la 17.000 de ţărani! Naşterea şi creşterea copiilor fără asistenţă de specialitate provocau recordul pe ţară în materie de mortalitate infantilă.

 
“Zi de zi războiul a luminat soldaţilor ţărani, că suferinţa e purtată de toţi deopotrivă, dezvăluindu-le deosebirea dintre huzurul celor puţini, ce aveau puterea în mâini, şi mizeria celor mulţi; totodată, sacrificiile care li se cereau ţăranilor înainte de toate le-a arătat însemnătatea propriei puteri.”
Virgil Madgearu, politician ţărănist, 1919