Complotul procurorilor

Fostul preşedinte Ion Iliescu acuză linşajul mediatic la care este supus in Dosarul mineriadei, afirmănd că este rezultatul unui complot al procurorilor militari şi opozanţilor Revoluţiei, sprijiniţi politic de Traian Băsescu, dornic de răzbunare.

Ion Iliescu a dat publicităţii o scrisoare deschisă in care face o serie de precizări legate de aprecierile din Rechizitoriul intocmit de Parchetul Militar de pe lăngă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind victimele acţiunilor din seara zilei de 13 iunie 1990 şi preluate de mass-media. Fostul şef al statului respinge modul in care sunt redate aceste aprecieri, afirmănd că este vorba despre o campanie de "minciuni şi de manipulare a realităţii". Dar, in opinia sa, ceea ce este şi mai grav este că la această campanie de denigrare a sa, atăt in legătură cu evenimentele din decembrie 1989, căt şi cu acelea de la 13-15 iunie 1990, participă şi "persoane din Parchetele Militare". De altfel, pe parcursul scrisorii deschise, Ion Iliescu aduce o serie de acuzaţii procurorilor din Parchetul Militar care au instrumentat dosarul evenimentelor de la 13-15 iunie 1990:

"Parchetul Militar, care a instrumentat acest caz, ignorănd faptele şi probele de care dispunea, a deplasat răspunderea pentru evenimentele de la 13 iunie 1990 de la vinovaţii de provocarea actelor de vandalism, de violenţă extremă, la instituţiile statului, care au făcut obiectul unor agresiuni inacceptabile intr-un stat de drept, instituţii care au menirea să impună respectarea legii şi care se străduiau să restabilească ordinea publică, grav ameninţată in acel moment".

TRIUNGHIUL COMPLICILOR. Mai mult, Ion Iliescu vorbeşte despre un adevărat complot in a găsi alţi vinovaţi pentru incidentele din iunie 1990. "De 17 ani, aceia care au refuzat atunci, şi refuză şi acum, să recunoască atăt faptul că schimbarea radicală de sistem din decembrie 1989 a fost, prin efectele sale, o Revoluţie, căt şi faptul că la 20 mai 1990 populaţia Romăniei a ales liber un Parlament cu funcţie de Adunare Constituantă şi un Preşedinte pentru a conduce procesul de tranziţie şi de democratizare a ţării, de deschidere către Occident, se străduiesc să işi ascundă implicarea in planificarea şi in desfăşurarea violenţelor din primele luni ale anului 1990, violenţe ce au culminat cu dezlănţuirea de anarhie de la 13 iunie, proferănd minciuni la adresa mea şi a celor care au condus atunci ţara. Acum, cu complicitatea unor procurori din Parchetul Militar, aceştia sunt pe cale să rescrie istoria şi să deplaseze atenţia de la cauză la efect, profitănd de sprijinul politic pe care li-l oferă actualul şef al statului, care doreşte să se răzbune pe toţi cei care, exercitănd un drept legal şi constituţional, au votat in Parlament pentru suspendarea sa", afirmă fostul şef al statului. In opinia sa, "rechizitoriul Parchetului Militar nu este un act juridic, ci unul profund politic", iar prin incercarea de a-l incrimina, atribuindu-i calitatea de invinuit la cererea celor care sunt implicaţi in violenţele de la 13 iunie 1990, "Parchetul Militar face ca orice act firesc al statului de a impune respectarea legii să fie contestat şi considerat ilegitim şi neavenit". Ion Iliescu nu se opreşte aici şi afirmă că incriminarea sa se face "pe baza unor invinuiri fanteziste, care sunt, de fapt, aprecieri subiective ale reclamanţilor şi declaraţii politice, ca atare nu au cum să fie susţinute de probele aflate la dosar". "Cu toate astea, surprinzător şi aberant, ele au fost acceptate de organul de anchetă penală care, mai mult, le preia, fără să schimbe o virgulă, in Rechizitoriu, prezentăndu-le drept propriile sale motivaţii. Un astfel de demers nu poate fi calificat şi pune la indoială probitatea morală şi profesionalismul celor care au anchetat acest caz", punctează fostul şef al statului.

PUNCT CU PUNCT. Pe parcursul scrisorii, Ion Iliescu contrazice o serie de afirmaţii cuprinse in Rechizitoriul intocmit de Parchetul Militar. El se referă şi la momentul ocupării prin forţă a Pieţei Universităţii in ziua de 22 aprilie 1990, la inceputul campaniei electorale, unde "a fost pregătită psihologic, dar şi ideologic, revărsarea de ură şi de violenţă de la 13 iunie 1990". "Cei care au declanşat şi conduc această campanie de linşaj mediatic din ultima vreme, inclusiv Parchetul General, in comunicatul său de la 8 august 2007, incearcă să acrediteze ideea că in ziua de 13 iunie 1990 manifestaţia din Piaţa Universităţii ar fi fost «reprimată sălbatec» de puterea de atunci. Este o minciună ordinară, descalificantă pentru o instituţie a statului de drept. (...) In cadrul campaniei de denigrare a celor care au condus statul romăn in acea perioadă s-au vehiculat o serie de minciuni şi de fabulaţii, reţinute, din păcate, şi in Rechizitoriul intocmit de procurorii militari. Se doreşte prezentarea unui act legitim al statului, de impunere a respectării legii, ca pe o conspiraţie, cu intălniri secrete in Bucureşti şi la Scroviştea, care urmărea reprimarea violentă a manifestaţiei paşnice din Piaţa Universităţii", acuză Iliescu.

ANALIZĂ. Pe de altă parte, fostul şef al statului nu se limitează doar in a prezenta filmul acţiunii de eliberare a Pieţei Universităţii şi a respinge afirmaţiile din Rechizitoriu privind acest moment, ci face şi o analiză a limbajului folosit. "De fapt, lucru vizibil şi in Rechizitoriu, cuvăntul-cheie in această fabulaţie este «reprimare», autorii acestei manipulări vrănd să acrediteze astfel ideea caracterului represiv al puterii de atunci, care ar fi legitimat incercările, inclusiv pe cele violente, de contestare, de negare a rezultatelor alegerilor libere şi pluraliste de la 20 mai 1990. Dintr-un anume punct de vedere, avem de-a face cu prezentarea unei incercări de schimbare prin forţă a ordinii de stat, recte violenţele de la 13 iunie, ca pe un act legitim, indreptat impotriva unui regim represiv, ceea ce este un act incalificabil, cu atăt mai mult cu căt vine din partea unor oameni ai legii. Prin folosirea termenului de «represiune» se doreşte a se face plauzibilă o altă minciună mediatică: aceea că, de fapt, sub pretextul eliberării Pieţei Universităţii, puterea de atunci ar fi pus la cale o acţiune de reprimare a opozanţilor politici!", acuză Iliescu.

El respinge totodată, catalogănd-o drept un grav neadevăr, incercarea de a fi incriminat pentru cele patru victime, impuşcate in zona Ministerului de Interne, in seara zilei de 13 iunie, pentru că ar fi dat ordin să se tragă. "Eu nu am făcut, in calitatea pe care o aveam, decăt apel la Armată, ca instituţie a statului, să intervină, cu mijloace proprii şi in condiţiile legii, pentru stoparea anarhiei şi restabilirea ordinii. Nu mi-am permis niciodată, in exercitarea funcţiei de şef al statului şi cu atăt mai mult in cursul anului 1990, să dau dispoziţii concrete, intr-un domeniu in care nu aveam nici calificarea, nici abilităţile şi atribuţiile necesare. Aşa ceva nu rezultă din nici un document sau relatare", afirmă Iliescu. Mai mult, el dezvăluie că se incearcă răstălmăcirea unor texte din Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile militare in garnizoana Bucureşti in zilele de 13-15 iunie 1990 prin atribuirea unor fraze care nu-i aparţin. Acest jurnal este invocat drept probă, iar Ion Iliescu spune că din acest document nu rezultă că ar fi dat ordine directe Armatei.

"Cele patru cazuri, care formează obiectul cercetării, au constituit o excepţie regretabilă, accidentală. Doi au fost atinşi de gloanţe ricoşate intămplător, in urma unor focuri de avertisment, trase de lucrătorii de poliţie asediaţi in clădirea Ministerului de Interne. Alţi doi, impuşcaţi in cursul nopţii in zona Casei Armatei, după depresurarea clădirii Ministerului de Interne, au constituit tot cazuri accidentale. Ţinănd seama de imprejurările in care au avut loc aceste incidente, este nedrept să fie acuzate cadrele militare care işi făceau datoria", spune fostul şef al statului.

Despre venirea minerilor

Ion Iliescu se referă in scrisoarea sa şi la venirea minerilor "din 5 bazine carbonifere, nu doar din Valea Jiului, ca şi a altor categorii de cetăţeni din judeţe apropiate Capitalei", care a fost provocată de incidentele din Bucureşti din după-amiaza şi seara zilei de 13 iunie. El dezaprobă actele de violenţă săvărşite de unii dintre mineri in zilele de 14 şi 15 iunie, considerăndu-le la fel de inacceptabile ca şi pe acelea din ziua precedentă, dar subliniază că nu se poate ignora faptul că venirea acestora in Capitală a fost urmarea actelor de la 13 iunie. "Dacă nu existau actele anarhice, violente, de la 13 iunie, nu existau nici victimele din aceeaşi zi, nici venirea minerilor şi a altor cetăţeni din diferite judeţe, inclusiv a ploieşteanului care a fost ucis prin injunghiere de cei care devastau Televiziunea in seara zilei de 13 iunie", e de părere fostul şef al statului.

Scrisoarea deschisă a domnului Ion Iliescu in legătură cu campania de denigrare promovată in unele medii de informare


In legătură cu evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi cu relatările din presa scrisă şi din alte mijloace de informare in masă, care reiau aprecieri cuprinse in Rechizitoriul intocmit de Parchetul Militar de pe lăngă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind victimele acţiunilor din seara zilei de 13 iunie 1990, doresc să fac următoarele precizări şi comentarii:


1.Resping cu fermitate campania de linşaj mediatic, de minciuni şi de manipulare a realităţii, la care participă unele publicaţii şi televiziuni, realizatori şi jurnalişti, dar, ceea ce este şi mai grav, persoane din Parchetele Militare, campanie care are drept obiectiv denigrarea mea atăt in legătură cu evenimentele din decembrie 1989, căt şi cu acelea din 13-15 iunie 1990. Este de ne-acceptat un astfel de demers, care nu are nimic de-aface cu valorile democraţiei, cu imperativul aflării adevărului şi cu acela al unei justiţii imparţiale şi libere de orice formă de presiune politică şi mediatică.

Parchetul Militar, care a instrumentat acest caz, ignorănd faptele şi probele de care dispunea, a deplasat răspunderea pentru evenimentele din 13 iunie 1990 de la vinovaţii de provocarea actelor de vandalism, de violenţă extremă, la instituţiile statului, care au făcut obiectul unor agresiuni inacceptabile intr-un stat de drept, instituţii care au menirea să impună respectarea legii şi care se străduiau să restabilească ordinea publică, grav ameninţată in acel moment.


2. De 17 ani aceia care au refuzat atunci, şi refuză şi acum să recunoască atăt faptul că schimbarea radicală de sistem din decembrie 1989 a fost, prin efectele sale, o Revoluţie, căt şi faptul că la 20 mai 1990 populaţia Romăniei a ales liber un Parlament cu funcţie de Adunare Constituantă şi un Preşedinte pentru a conduce procesul de tranziţie şi de democratizare a ţării, de deschidere către occident, se străduiesc să işi ascundă implicarea in planificarea şi in desfăşurarea violenţelor din primele luni ale anului 1990, violenţe care au culminat cu dezlănţuirea de anarhie din 13 iunie, proferănd minciuni la adresa mea şi a celor care au condus atunci ţara.

Acum, cu complicitatea unor procurori din Parchetul Militar, aceştia sunt pe cale să re-scrie istoria şi să deplaseze atenţia de la cauză la efect, profitănd de sprijinul politic pe care li-l oferă actualul şef al statului, care doreşte să se răzbune pe toţi cei care, exercitănd un drept legal şi constituţional, au votat in Parlament pentru suspendarea sa.

Rechizitoriul Parchetului Militar nu este un act juridic, ci unul profund politic. Prin incercarea de a mă incrimina, atribuindu-mi calitatea de invinuit la cererea celor care sunt implicaţi in violenţele din 13 iunie 1990, care au atacat instituţiile statului, care au incercat schimbarea prin violenţă a rezultatelor alegerilor din 20 mai 1990, Parchetul Militar face ca orice act firesc al statului de a impune respectarea legii să fie contestat şi considerat ilegitim şi neavenit. In acele momente am acţionat in calitate de şef ales al statului, in cadrul strict al legii, indeplinindu-mi obligaţiile care imi reveneau.

Incriminarea mea se face pe baza unor invinuiri fanteziste, care sunt, de fapt, aprecieri subiective ale reclamanţilor şi declaraţii politice, ca atare nu au cum să fie susţinute de probele aflate la dosar. Cu toate astea, surprinzător şi aberant, ele au fost acceptate de organul de anchetă penală care, mai mult, le preia, fără să schimbe o virgulă, in Rechizitoriu, prezentăndu-le drept propriile sale motivaţii. Un astfel de demers nu poate fi calificat, şi pune la indoială probitatea morală şi profesionalismul celor care au anchetat acest caz.


3.Actele de violenţă şi de vandalism din 13 iunie 1990 nu sunt singulare, de fapt ele sunt o culminaţie a unui şir de astfel de acte, inceput in ziua de 12 ianuarie 1990, cănd comemorarea victimelor din decembrie 1989 s-a transformat intr-o manifestare cu accente violente, desfăşurată in faţa clădirii Guvernului şi a CFSN.

In ziua de 28 ianuarie 1990, in urma unei manifestări cu caracter politic, s-a incercat luarea cu asalt a clădirii Guvernului, provocăndu-se un incendiu la parter, chiar in timpul consultărilor cu liderii unor partide politice. A fost clar o incercare de intimidare, introducănd astfel violenţa printre instrumentele luptei politice. Nici acum cei care au făcut acest lucru nu-şi asumă consecinţele actelor lor.

Violenţa a fost escaladată in 18 februarie 1990, cănd clădirea Guvernului a fost devastată, iar un vice - prim ministru a fost ameninţat cu moartea. In ciuda evidenţei, autorii reclamaţiei şi ai Rechizitoriului, care sunt tot mai greu de deosebit, apreciază acţiunea violentă din 18 februarie drept „manifestare paşnică".

Ocuparea prin forţă a Pieţei Universităţii, in ziua de 22 aprilie 1990, la inceputul campaniei electorale, a fost un act samavolnic, de incălcare flagrantă a legii, care a avut ca obiectiv transformarea zonei in tribună electorală permanentă. De la această tribună s-a incitat la ură şi la violenţă impotriva puterii provizorii, sub deviza „singura soluţie, incă o revoluţie" Aici a fost pregătită, psihologic, dar şi ideologic, revărsarea de ură şi de violenţă din 13 iunie 1990.


4. Cei care au declanşat şi conduc această campanie de linşaj mediatic din ultima vreme, inclusiv Parchetul General, in comunicatul său din 8 august 2007, incearcă să acrediteze ideea că in ziua de 13 iunie 1990 manifestaţia din Piaţa Universităţii ar fi fost „reprimată sălbatec" de puterea de atunci. Este o minciună ordinară, descalificantă pentru o instituţie a statului de drept.

Cu toate că ocuparea principalului nod central de circulaţie al Capitalei a fost un act ilegal şi un grav abuz, o incălcare a drepturilor cetăţenilor Capitalei al liberă circulaţie, nu a existat, pe intreaga perioadă de existenţă a „fenomenului" Piaţa Universităţii, nici cel mai mic act de violenţă din partea organelor de ordine. Grav este că, din pricina slăbiciunilor şi a lipsei de autoritate ale Poliţiei şi ale administraţiei locale, s-a permis perpetuarea unui act ilegal, care a adus prejudicii grave riveranilor şi cetăţenilor Capitalei.

Este de notorietate faptul că, in această perioadă, in ciuda deschiderii pentru dialog manifestată de puterea provizorie, organizatorii mitingului electoral s-au situat pe poziţii rigide, maximaliste, intolerante, nu a fost posibilă intrarea in legalitate.

După alegerile din 20 mai 1990, precum bine se ştie, participanţii la manifestaţie s-au retras, au renunţat la manifestaţiile zilnice, PNŢ-CD şi Liga Studenţilor publicănd comunicate oficiale in acest sens. Cu toate astea, Piaţa a continuat să fie ocupată de aşa-zişii „grevişti ai foamei", sprijiniţi de „Asociaţia 21 Decembrie" şi de „Alianţa Poporului."

Pentru intrarea in legalitate şi in vederea redării in circulaţie a zonei, s-au făcut mai multe incercări de a-i convinge pe greviştii din corturile de pe esplanada Teatrului Naţional să inceteze protestul şi să elibereze Piaţa. Au participat la aceste incercări de mediere Primarul General al Capitalei, Secretarul General la Guvernului, ministrul Justiţiei. In cele din urmă, la sediul Guvernului a avut loc o intălnire, in cursul zilei de 11 iunie 1990, intre vice - prim ministrul Anton Vătăşescu şi o delegaţie a „greviştilor foamei" la care s-a ajuns la o inţelegere privind retragerea acestora din Piaţă. De altminteri, in toată această perioadă revendicările „greviştilor" au fost extrem de confuze, se schimbau permanent, ca in cele din urmă să se ceară doar infiinţarea unui post „independent" de televiziune.


5. In toată această perioadă autorităţile s-au confruntat permanent cu cererile tot mai insistente ale cetăţenilor, care doreau deschiderea circulaţiei in zona Pieţei Universităţii. Cetăţenii nu mai inţelegeau motivele ocupării zonei, mai ales după anunţarea rezultatelor alegerilor din 20 mai, cănd manifestaţia işi pierduse sensul.

Pe de altă parte, redeschiderea circulaţiei se impunea şi pentru că pe 14 iunie 1990 urmau să inceapă lucrările Parlamentului ales la 20 mai. Am discutat, in acest scop, in ziua de 12 iunie, cu preşedinţii de vărstă ai celor două Camere, senatorul liberal de Iaşi prof. Cezar Buda şi deputatul liberal de Mehedinţi Rene Radu Policrat, aleşi la 20 mai.


6. Pe baza inţelegerii realizate de vice - prim ministrul Anton Vătăşescu la intălnirea cu reprezentanţii celor care ocupau Piaţa Universităţii, prim ministrul Petre Roman a aprobat măsurile propuse de Ministrul de Interne privind eliberarea zonei in dimineaţa zilei de 13 iunie 1990.

In cadrul campaniei de denigrare a celor care au condus statul romăn in acea perioadă s-au vehiculat o serie de minciuni şi de fabulaţii, reţinute, din păcate, şi in Rechizitoriul intocmit de procurorii militari. Se doreşte prezentarea unui act legitim al statului, de impunere a respectării legii, ca pe o conspiraţie, cu intălniri secrete in Bucureşti şi la Scroviştea, care urmărea reprimarea violentă a manifestaţiei paşnice din Piaţa Universităţii.

De fapt, lucru vizibil şi in Rechizitoriu, cuvăntul-cheie in această fabulaţie este „reprimare", autorii acestei manipulări vrănd să acrediteze astfel ideea caracterului represiv al puterii de atunci, care ar fi legitimat incercările, inclusiv pe cele violente, de contestare, de negare a rezultatelor alegerilor libere şi pluraliste din 20 mai 1990. Dintr-un anume punct de vedere, avem de-aface cu prezentarea unei incercări de schimbare prin forţă a ordinii de stat, recte violenţele din 13 iunie, ca pe un act legitim, indreptat impotriva unui regim represiv, ceea ce este un act incalificabil, cu atăt mai mult cu căt vine din partea unor oameni ai legii.

Prin folosirea termenului de „represiune" se doreşte a se face plauzibilă o altă minciună mediatică: aceea că, de fapt, sub pretextul eliberării Pieţei Universităţii, puterea de atunci ar fi pus la cale o acţiune de reprimarea opozanţilor politici! Şi asta cănd? După alegerile din 20 mai, care au avut ca rezultat un scor mai mult decăt convingător in favoarea FSN (66%) şi a candidatului său la postul de preşedinte (85%). In aceste condiţii, este clar că orice act de forţă al puterii, indreptat impotriva opoziţiei, ar fi dus la compromiterea ei şi la pierderea credibilităţii.

Actele violente din 13 iunie, provocate şi organizate de cei ce nu voiau să accepte rezultatele alegerilor din 20 mai 1990, ne-au luat pe toţi prin surprindere. Nu putem accepta justificarea, cu scop propagandistic, a celor care se află in spatele violenţelor din 13 iunie, că manifestările de stradă din acea zi reprezintă o consecinţă a votului din „Duminica Orbului", alt clişeu propagandistic vehiculat atunci. Ele au fost planificate şi organizate cu un scop precis: acela de a crea o stare de anarhie şi dezordine, pentru a compromite puterea şi a impiedica structurarea şi organizarea noilor instituţii ale statului de drept alese la 20 mai. Este acelaşi scenariu folosit şi in decembrie 1989, cănd diversiunea „teroriştilor" a urmărit să impiedice constituirea şi funcţionarea noilor structuri ale puterii provizorii, respectiv a CFSN.


7. Din motive de acum cunoscute, la acea vreme poliţia, care trecea printr-un proces de reorganizare şi se confrunta cu o criză de credibilitate, nu era capabilă să facă faţă unor confruntări cu grupuri violente de manifestanţi. In consecinţă s-au produs multe stăngăcii şi chiar erori cu prilejul acţiunii de eliberare a Pieţei, in dimineaţa zilei de 13 iunie , ca şi in orele următoare. Dar acestea nu pot motiva violenţa cu care s-au manifestat, in cursul după-amiezii, grupurile rebele, care au dovedit că erau organizate din timp, cu scopul de a agresa cordoanelor de poliţişti, de a ataca sediile unor instituţii publice, precum Poliţia Capitalei, SRI, Ministerul de Interne, Televiziunea Publică. Unele dintre ele au şi fost devastate, s-au furat arme şi muniţie, s-au distrus documente oficiale, etc.


8. In faţa situaţiei ingrijorătoare din seara zilei de 13 iunie şi la apelul multor cetăţeni, inspăimăntaţi de ceea ce vedeau, in calitate de şef ales al statului, m-am adresat cetăţenilor, prin intermediul radioului şi televiziunii, pentru a-i informa asupra celor petrecute şi pentru a le solicita sprijinirea organelor de ordine in efortul lor de restabilire a unei situaţii normale.

In aceeaşi calitate, in condiţiile dispariţiei de facto a Poliţiei ca forţă de menţinere a ordinii publice, m-am adresat Armatei, respectiv şefului Statului Major (ministrul fiind plecat din ţară) făcănd un apel să ajute la apărarea instituţiilor publice agresate, (in special Ministerul de Interne şi Televiziunea) şi la restabilirea ordinii.


9. Resping incercarea de a mă incrimina pentru cele 4 victime, impuşcate in zona Ministerului de Interne, in seara zilei de 13 iunie, prin afirmaţiile că eu aş fi dat ordin să se tragă, ceea ce constituie un grav neadevăr. Eu nu am făcut, in calitatea pe care o aveam, decăt apel la Armată, ca instituţie a statului, să intervină, cu mijloace proprii şi in condiţiile legii, pentru stoparea anarhiei şi restabilirea ordinii. Nu mi-am permis niciodată, in exercitarea funcţii de şef al statului şi cu atăt mai mult in cursul anului 1990, să dau dispoziţii concrete, intr-un domeniu in care nu aveam nici calificarea, nici abilităţile şi atribuţiile necesare. Aşa ceva nu rezultă din nici un document sau relatare.

Din Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile militare in garnizoana Bucureşti, in zilele de 13-15 iunie 1990, Jurnal invocat drept probă că aş fi dat ordine directe Armatei, nu rezultă aşa ceva. Eu, de altfel, nu am avut vreo legătură directă cu vreo unitate militară, ci doar cu şeful Marelui Statului Major. Trupele trimise in sprijinul Poliţiei au acţionat in conformitate cu regulamentele militare şi au primit ordine strict pe lanţul de comandă legal.

Deşi se incearcă răstălmăcirea unor texte din „Jurnal" atribuindu-mi mie fraze care nu-mi aparţin, chiar şi sublinierile făcute de reprezentanţi ai Armatei, relatate in textul Jurnalului menţionează, in mod repetat, prevederile regulamentare că „nu se face uz de armă" sau in ce condiţii de forţă majoră se poate acţiona: "nu se trage decăt asupra celui care trage", etc.

Şi, in fapt, Armata, deşi a intervenit cu intărziere şi cu ezitări - motivate in special de implicarea unor cadre militare in cercetări şi procese legate de reprimarea manifestanţilor din decembrie 1989- a procedat cu multă prudenţă şi a respectat dispoziţiile de a evita provocarea de victime. Cele 4 cazuri , care formează obiectul cercetării, au constituit o excepţie regretabilă, accidentală. Doi au fost atinşi de gloanţe ricoşate intămplător, in urma unor focuri de avertisment, trase de lucrătorii de poliţie asediaţi in clădirea Ministerului de Interne. Alţi doi , impuşcaţi in cursul nopţii in zona Casei Armatei, după depresurarea clădirii Ministerului de Interne, au constituit tot cazuri accidentale. Ţinănd seamă de imprejurările in care au avut loc aceste incidente, este nedrept să fie acuzate cadrele militare care işi făceau datoria.


10. Venirea minerilor din 5 bazine carbonifere, nu doar din Valea Jiului, ca şi a altor categorii de cetăţeni din judeţe apropiate Capitalei, a fost provocată de actele de vandalism săvărşite in Bucureşti , in după-amiaza şi seara zilei de 13 iunie şi de imaginile pe care oamenii le vedeau pe ecranele televizoarelor, dominate de coloanele dense de fum care se ridicau din centrul Capitalei, de la maşinile şi clădirile incendiate. Intreruperea emisiunii, ca urmare a incercării invadatorilor sediului Televiziunii de a pătrunde in studioul de emisie, a accentuat starea de emoţie şi ingrijorarea cetăţenilor.

Dezaprobănd in aceeaşi măsură actele de violenţă săvărşite de unii dintre mineri, in zilele de 14 şi 15 iunie, şi considerăndu-le la fel de inacceptabile ca şi pe acelea din ziua precedentă, nu se poate ignora faptul că venirea acestora in Capitală a fost urmarea actelor de menţionate din ziua de 13iunie. Dacă nu existau actele anarhice, violente, din 13 iunie, nu existau nici victimele din aceeaşi zi, nici venirea minerilor şi a altor cetăţeni din diferite judeţe, inclusiv a ploieşteanului care a fost ucis prin injunghiere de cei ce devastau Televiziunea in seara zilei de 13 iunie .


11. Ar fi o mare şi regretabila eroare ca răspunderea pentru cele intămplate in zilele de 13-15 iunie 1990 să se deplaseze de la cei ce au incitat şi participat la actele rebele, anarhice, violente din 13 iunie, de nimic justificate, sursă a tuturor tulburărilor de atunci, la numai trei săptămăni de la primele alegeri libere, din 20 mai, spre cei ce s-au străduit,chiar şi cu ezitări şi stăngăcii, să apere şi să restabilească ordinea publică.

Este regretabil că textul rechizitoriului intocmit nu face decăt să preia tezele, aprecierile şi chiar formulările specifice ale reclamanţilor, unii din ei participanţi la acţiuni rebele, violente din cursul anului 1990. Sub acoperirea unei cercetări judiciare şi cu girul unei instituţii a statului de drept se prezintă publicului abordări arbitrare care, pe de o parte, işi propun deformarea adevărului istoric, iar pe de altă parte, legitimarea unor acţiuni de subminare a autorităţii statului şi a instituţiilor sale şi delegitimarea acţiunilor legale , legitime ale acestora, de apărare a ordinii constituţionale şi a ordinii publice.
Acceptarea unor asemenea acţiuni şi tendinţe poate fi un precedent periculos pentru statul de drept.

Cred că fiecare dintre noi regretă sincer că, date fiind condiţiile in care a avut loc schimbarea de regim politic in 1989, revenirea la democraţie a fost marcată şi de acte violente. Cel mai dureros este că, indiferent de ce parte a baricadei s-au situat victimele din 13-15 iunie, ei şi-au pierdut viaţa pentru că nu am reuşit să inlocuim confruntarea cu dialogul.
Â
Dacă atunci incrăncenarea părea să aibă o justificare, acum ea este total nejustificată. Cu toate astea, cei care s-au străduit să facă imposibil dialogul politic şi social in 1990 au revenit acum in prim-planul dezbaterii publice, ca vestitori ai urii şi violenţei ce va să vină.Â

Â