CTITORI AI ROMÂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia "Oameni politici români", elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Constantin Bosianu şi Nicolae Creţulescu.

Constantin Bosianu s-a născut la 10 februarie 1815, în Bucureşti. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri (26 ianuarie-14 iunie 1865); preşedinte al Senatului României, în perioada 29 mai-15 noiembrie 1879, Guvernul Ion C. Brătianu. Ministru de Interne (26 ianuarie-14 iunie 1865), în propriul Guvern. Paharnicul Andrei Bosianu, tatăl, – urmaş al unor boieri de neam vechi – a ales pentru instrucţia fiului său Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti. Absolvent al prestigioasei şcoli, o vreme a fost slujbaş în administraţia publică, ajungând ierarhic până la funcţia de şef al Serviciului Controlului Obştesc din Departamentul Finanţelor. Fusese, pe rând: contabil la Creditul Agricol din Caracal, contabil la Serviciul Statistic din Ministerul Domeniilor, şef de birou în Serviciul Contabilităţii din Ministerul Domeniilor, referendar la Înalta Curte de Conturi. Beneficiar al unei burse, şi-a continuat studiile la Anvers şi la Paris, cu licenţa în Litere la Sorbona (1874) şi doctoratul în Drept (1851). Conferenţiar de Contabilitate, la Şcoala Centrală de Agricultură. Profesor de Drept roman, la Şcoala Specială ce fiinţa sub auspiciile Colegiului "Sf. Sava" (1851). Director al Eforiei Şcoalelor (1852). Director al Departamentului Dreptăţii (Justiţiei de mai târziu), 1856-1857.

A VOTAT DUBLA ALEGERE A LUI CUZA
Unionist fervent, în anul 1857 a editat periodicul România şi a fost cooptat vicepreşedinte al Comitetului Central al Unirii, cu sediul în Bucureşti. La 24 ianuarie 1859, în calitatea sa de membru al Adunării Elective a votat pentru dubla alegere a lui Alexandru Cuza pe Tronurile reunite ale Moldovei şi Munteniei. Facultatea de Drept din Bucureşti l-a prenumărat printre profesorii săi de incontestabilă autoritate (începând cu anul 1859). Domnitorul Alexandru Ioan I. Cuza i-a apreciat cum se cuvenea însuşirile profesionale şi politice, numindu-l membru al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1862), apoi vicepreşedinte al Consiliului de Stat (în anul 1864). Încă de pe vremea când partidele politice îşi proiectau programele şi formele organizatorice, a optat pentru partida liberală născând, ca senator (din 1867) şi ca deputat (din 1869). A deţinut o seamă de funcţii cu caracter obştesc sau profesional: decan al Baroului de Ilfov (1871-1873); două săptămâni primar al Capitalei (decembrie 1878); preşedinte al unor importante Societăţi – cea Juridică, cea pentru Învăţătura Poporului Român, cea a Corpului Didactic. Academia Română l-a ales membru de onoare la 30 iunie 1879. Prestigiul său ştiinţific de mare jurist l-a propulsat în înalte demnităţi politice şi de stat. Constantin Bosianu a fost un liberal moderat care n-a dorit cu tot dinadinsul să imite avânturile şi dezamăgirile liderilor politici, contemporani, înnăscuţi sau făcuţi. A murit la 21 martie 1882, în Bucureşti.

NICOLAE CREŢULESCU, AUTORUL MEMORIULUI PRO UNIRE
Nicolae Creţulescu (Kretzulescu) s-a născut la 1 martie 1812, în Bucureşti. Ministru de Interne: 27 martie-6 septembrie 1859, în Guvernul de la Bucureşti condus de fratele său, Constantin Al. Creţulescu; 6 septembrie- 11 octombrie 1859, 24 iunie 1862-11 octombrie 1863, 30 ianuarie-11 februarie 1866 – în guvernele conduse de el însuşi. Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în intervalul 6 septembrie-11 octombrie 1859. Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în două rânduri: 24 iunie 1862-11 octombrie 1863; 14 iunie 1865-11 februarie 1866. Preşedinte al Senatului României (13 decembrie 1889-9 iunie 1890), Guvernul George Manu. Al treilea copil al marelui logofăt Al. Creţulescu şi al Anicăi, născută Câmpineanu. Şi-a început învăţătura în casa părintească, îndrumat de dascăli greci; a luat, de asemenea, lecţii de franceză. Concomitent cu instrucţia, a ocupat diferite dregătorii (din anul 1832): registrator la secţia civilă a Curţii de Apel, comisar la Departamentul din Lăuntru (Năuntru) – Ministerul de Interne (1833). Din anul 1834 s-a aflat la Paris, unde şi-a trecut Bacalaureatul, a studiat apoi Medicina, obţinând doctoratul, în anul 1839, la Universitatea din Nantes. Reîntors la Bucureşti, a funcţionat ca medic pentru culoarea de Negru (Sectorul) din Capitală (din februarie 1840). În Spitalul bucureştean Colţea a deschis o modestă şcoală de chirurgie, la care a predat lecţii de Anatomie (1842). A trecut mai apoi medic la Spitalul Pantelimon (1847). Participant la evenimentele revoluţionare paşoptiste. Trimis în Ungaria pentru punerea bazei unei înţelegeri româno-ungare, îndreptată împotriva Rusiei ce sta să intre în Principate şi să înăbuşe revoluţia. Guvernul provizoriu l-a nominalizat în Comisia pentru pregătirea Constituţiei (domeniile şcoli şi lucrări publice); a îndeplinit şi însărcinarea de inspector administrativ "revoluţionar" peste şapte judeţe ale Munteniei. Pentru a scăpa de iminenta arestare, după înăbuşirea revoluţiei, s-a refugiat la Paris, iar de aici a trecut la Constantinopol şi a desfăşurat activitatea de medic la cazarma Kuleli. Socotit unul dintre participanţii mai puţin remarcaţi în Revoluţia de la 1848, Nicolae Creţulescu a fost lăsat liber să revină în ţară, în iulie 1849. Trei ani a funcţionat ca medic primar la Spitalul Colţea (1851-1854). În timpul Căimăcămiei lui Alexandru Dimitrie Ghica, a fost numit director la Departamentul din Lăuntru; curând după încetarea din viaţă a titularului, lui N. Creţulescu fiindu-i încredinţat interimatul acelui important departament. A avut funcţii de seamă în Justiţie: membru al Curţii de Apel (1855), al Înaltei Curţi de Justiţie (1856). În fine, a fost titular al Ministerului de Finanţe, în perioada 23 octombrie 1857-29 octombrie 1858. Din situaţia de
Înalt funcţionar al statului, n-a manifestat interes pentru amnistierea foştilor paşoptişti exilaţi. Slăbiciune atenuată, prin cunoscutul său Memoriu pro Unire, adresat marilor Puteri. După alegerea Domnitorului Moldovei şi pe Tronul Munteniei, Nicolae Creţulescu a deţinut – pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri şi portofoliul Ministerului de Interne – încă o serie de interimate: la Ministerul Afacerilor Străine: (1 septembrie-10 octombrie 1859); la Ministerul de Justiţie (5-27 septembrie 1862); la Ministerul Lucrărilor Publice (10-15 decembrie 1862); din nou la Justiţie (30 decembrie 1862-14 iunie 1863; 8-15 august 1863). În marele Guvern condus de Mihail Kogălniceanu a fost numit Ministru al contopitelor Ministere de Justiţie şi Culte (19 iulie 1864-21 ianuarie 1865). A deţinut interimatul la preşedinţia Consiliului de Miniştri, la ministerele Internelor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice pe când titularul M. Kogălniceanu s-a aflat în "călătoria de lucru" din Oltenia (16-28 august 1864). În ultimul Guvern pe care l-a condus, premierul N. Creţulescu a ocupat şi portofoliul Ministerului de Finanţe (24 iunie 1865-30 ianuarie 1866).

DE LA CUZA VODĂ, LA CAROL I
După lovitura de stat de la 10/11 februarie 1866, Locotenenţa Domnească l-a ţinut sub atentă observaţie pe ultimul premier al lui Cuza Vodă; a fost trimis în judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cele din urmă a fost scos de sub acuzaţie şi lăsat slobod să se reintegreze în viaţa politică. A devenit, rând pe rând, deputat, senator, demnitar guvernamental. Ministru de Justiţie (11 martie-8 iunie 1871), ministru al Lucrărilor Publice (11 martie 1871-15 decembrie 1872, cu un interimat între 11 martie-8 iunie 1871), în prima parte a guvernării conservatoare de patru ani, condusă de Lascăr Catargiu. Ulterior, a fost numit agent diplomatic al României la Berlin (15 decembrie 1873-1 mai 1876). În timpul războiului pentru neatârnare (1877-1878), a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care l-a pus la dispoziţia Armatei române. Ion C. Brătianu l-a inclus printre membrii Guvernului său de 12 ani, repartizându-i Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 iulie 1879-21 ianuarie 1880). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma (22 ianuarie 1880-25 iulie 1881), la Petersburg (25 iulie 1881-10 aprilie 1886), la Paris (15 noiembrie 1891-29 ianuarie 1893). Membru titular al Societăţii Academice Române (din 9 septembrie 1871); preşedinte al Societăţii Academice Române (18 august 1872-16 august 1873); preşedinte al Academiei Române (29 martie 1895-1 aprilie 1898). A mai fost şi preşedinte al Secţiunii Ştiinţifice a academicului for (1874-1882; 1889-1893). N. Creţulescu a fost un om politic care a pus mai presus de persoana sa interesele naţionale majore ale patriei sale. El poate fi considerat – la o repede evaluare – un oportunist şi un adaptabil, un deductibil pentru toate regimurile politice – de la moderaţia paşoptistă şi loialitatea faţă de Cuza Vodă la trecerea spre Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu şi Domnitorul Carol I. În fond, însă, neînregimentat politic, s-a dovedit a fi un bun organizator, care atât cât i-a stat în putinţă a gestionat onorabil administraţia ţării, cu deosebire în perioadele când a fost prim-ministru şi ministru de Interne. A murit la 26 iunie 1900, în Leurdeni, judeţul Muscel. Deşi fraţi, la Constantin se poate vorbi fără păcat de o adversitate acumulată faţă de Cuza Vodă, ce s-a transformat în "trădare"; pe când la Nicolae se observă strădania de a luneca printre oameni şi evenimente, cu riscul şifonării consecvenţei politice, însă mereu cu privirea ţintită către menţinerea ordinii, legalităţii şi spre propăşirea ţării.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

Urmează
Citiţi mâine despre Costache Negri