Cum şi-au petrecut sfârşitul lumii... Vinerian Bădoi a fost printre primii care au strigat în Bucureşti "Jos Ceauşescu!"

Dupa ce a aflat de grozaviile petrecute la Timisoara, un tanar de nici 30 de ani se intreba: "De ce toti care puteau face ceva au stat cu mainile in san? Poate de frica. Doamne, cum poti sa tragi in oameni, in femei, in copii?! Sa fie judecati si condamnati toti, incepand cu comandantul suprem si terminand cu ultimul soldat care a tras". Au fost ultimele cuvinte scrise in jurnal de catre eroul Vinerian Badoi pe 20 decembrie 1989. Nu a mai trait decat o zi.

Pe sotia eroului-martir Vinerian Badoi am intalnit-o la cimitir, unde ii e ingropat barbatul. Isi aminteste cu liniste de acele zile, de acel an. Cand vorbeste de sotul ei, ochii i se insufletesc de parca l-ar invia de fiecare data cand il pomeneste. Numai la gandul ca fiica ei a crescut fara tata se lupta cu lacrimile. "Vinerian era un om iubit. Mergeam la munte cand aveam zile libere, era si ghid montan. Ii placea sa puna muzica la petreceri. Lucra la ICAP, actuala ApaNova, ca mecanic." Ar fi vrut sa urmeze Facultatea de Filosofie, dar greutatile din ce in ce mai mari nu i-au dat ragaz. In sufletul lui, Vinerian era macinat de tot mai multe dezamagiri si visa sa plece intr-o buna zi in America. "Era bun sportiv si se gandea ca va putea trece Dunarea inot si sa-si implineasca visul", isi aminteste cu duiosie sotia.

Barbatului i se parea o mare nedreptate faptul ca, fiind din provincie, nu avea dreptul la locuinta in Bucuresti si nici dreptul la ratie. "I-a scris de multe ori lui Ceausescu, tin minte ca in una dintre scrisori il intreba: «De ce oamenii care nu sunt din Bucuresti sunt furati de dreptul de a avea o casa, cand insusi tovarasul nu e din capitala?» I-am zis sa nu trimita scrisoarea aceea ca ne baga pe toti la puscarie, dar tot a trimis-o. Nu putea sa nu faca ceva". Femeia isi aminteste ca in acel an frustrarile erau din ce in ce mai mari, se simtea o tensiune in oameni. Vinerian era la curent cu politica, asculta Europa Libera. Cand a auzit de evenimentele din Timisoara, a decis sa aprinda dorinta de libertate si in Capitala.

Fiecare secventa a zilei de 20 decembrie 1989 e tinuta minte cu sfintenie de Maria Badoi. Sunt ultimele amintiri cu barbatul ei in viata. "Am plecat impreuna, ca in fiecare zi, spre serviciu. O duceam si pe Olivia la gradinita. Tin minte ca fetita era imbracata in soim si in dimineata aceea si-a pierdut tricolorul de la gat. Vinerian s-a intors sa i-l caute. A fost ultima oara cand Olivia si-a mai vazut tatal in viata."
Pentru Olivia cea mai limpede amintire ramane cea de la serbarea de Craciun, ce avusese loc cu cateva zile inainte. Pentru ca a lucrat in ziua respectiva, mama a trimis-o pe Olivia impreuna cu Vinerian la serbare. "Fetita era mandra, caci nu multi tati au mers cu copiii. Uite, Olivia nu are strampii trasi cum trebuie. Vinerian, ca barbatii, a imbracat-o cum a putut", spune femeia, privind la fetita bucalata si cu ciorapii cutati din poza color.

Familia a pus cap la cap scene povestite de altii pentru a afla ce i s-a intamplat lui Vinerian Badoi in acele zile. De la colegii de serviciu ai sotului, Maria a aflat ca, odata ajuns la lucru, acesta a intrebat: "Care vine cu mine?". Nu s-a clintit nimeni. Un maistru, coleg de la ICAP, i-a povestit cum in ziua aceea l-a vazut pe Vinerian strigand pe strada Onesti: "Jos comunismul, jos Ceausescu, vrem libertate!". "Am asteptat cu sufletul la gura un semn de la el toata ziua. Fratele lui l-a cautat peste tot prin oras, apoi am hotarat sa incepem sa-l cautam prin spitale", deruleaza cu emotie acele clipe sotia.

Pe 22 decembrie 1989, familia Badoi l-a gasit pe Vinerian la Spitalul de Urgenta. Mort. "La spital era o sala imensa plina cu morti, sfartecati. Ne feream sa nu calcam pe ei. Se tragea in spital din toate partile, asa ca mergeam numai pe langa ziduri. I-am recunoscut puloverul. Avea burta goala si geaca imbibata cu sange. Pe hartia pe care ne-a dat-o doctorul scria «compresie de vehicul greu», adica sotul meu ar fi fost calcat de tanc. Dar Vinerian era lovit pe tot corpul", marturiseste sotia.

Tot de la altii, familia lui Vinerian a aflat ca, atunci cand armata a venit cu furtunele cu apa, barbatul i-ar fi tras un pumn unui soldat. "Cred ca atunci a fost ucis. Primul din Bucuresti. Avea in tample o gaura mica si una mai mare: pe unde a intrat si a iesit glontul, semn ca s-a tras de aproape", isi aminteste cu precizie Maria Badoi. A tinut sa retina aceste detalii, gandindu-se atunci ca, mai devreme sau mai tarziu, vinovatii vor fi gasiti. Cadavrul avea lipit pe brat un leucoplast cu numarul 2. Cu greu familia a reusit sa-l aduca pe Vinerian acasa, erau filtre peste tot. L-au ingropat in ziua de Craciun. Nu a mai fost o alta inmormantare in ziua aceea.

Mai tarziu, femeia a aflat ca sotul ei a fost adus printre primii la spital de un capitan caruia nu a reusit sa-i dea de urma.

Pentru Olivia, ziua in care i-a murit tatal se compune mai mult din amintiri senzoriale. "Imi amintesc imaginea tatalui meu intins pe masa dupa ce l-au adus de la morga, drumul spre cimitir, mama plangand si un puternic miros de mosc la care reactionez si acum. Mama mi-a povestit ca tatal meu zicea ca daca va muri o va face pentru copilul lui, ca eu sa traiesc mai bine", rememoreaza acele clipe fiica eroului Vinerian.

Pentru Maria Badoi initiativele cu scopul de a pedepsi vinovatii de moartea sotului ei nu mai inseamna nimic. "Nu mai schimba cu nimic situatia. Nimic nu m-ar face sa ma simt mai bine. Poate intra chiar un nevinovat la inchisoare ca, daca nu s-a vrut aflarea vinovatilor atunci, de ce s-ar vreau dupa aproape 20 de ani? As vrea sa sterg totul. Timpul mai vindeca, dar nimic nu poate inlocui, ceva iti va lipsi toata viata."

Vinerian nu si-a putut vedea fetita premianta, reusind la Facultatea de Limbi Straine sau implinind visul tatalui de a ajunge in Statele Unite, cu bursa. "Atunci am crezut ca Olivia e prea mica pentru a fi marcata de evenimente. Dar a inteles chiar de la 4 ani tot ce s-a intamplat. La inmormantarea tatalui ei nu a scos o lacrima, s-a uitat, a examinat totul si a devenit foarte tacuta", a observat Maria Badoi. Olivia spune ca e mandra ca e fiica unui martir, dar ar fi preferat sa poata spuna "tati": "As fi vrut sa simt ca tata ma protejeaza de oameni rai, as fi vrut sa ma astepte in fata liceului nerabdator sa afle ce nota am luat la bac, sa sara in sus de bucurie ca am luat o bursa in strainatate".


INFORMATII DESPRE CAZ
Ultimele insemnari
Pe 20 decembrie 1989, Vinerian Badoi nota in caietul sau de insemnari: "Asemanare perfecta cu «Procesul de la Nürenberg»: eram soldati si trebuia sa executam ordinele...!!! De ce toti care puteau face ceva au stat cu mainile in san, de frica? Doam­ne, cum a fost posibil sa se re­pe­te si la romani ceea ce s-a in­tamplat la chinezi. Cum poti sa tragi in niste oameni, in femei si copii. Dar ei ar putea fi ai nos­tri!!! Sa fie judecati si condam­nati toti, incepand cu comandantul suprem si terminand cu ultimul soldat care a tras".

Date despre un erou
Badoi Vinerian – "S-a nascut vineri, 15 iulie 1960, in satul Bulbuceni – Poiana din jud. Gorj. Dupa anul 1980 s-a stabilit in Bucuresti, unde impreuna cu trei frati si cativa prieteni planuiau sa actioneze impotriva regimului comunist. Ziua de 21 decembrie l-a prins in mijlocul poporului dezlantuit impotriva sistemului represiv. In aceasta zi, Vinerian a fost impuscat in cap la Sala Dalles, se pare ca a fost prima victima. Dupa el a ramas orfana Olivia, in varsta de 4 ani. Profesia – Lacatus mecanic". ("Album al eroilor – decembrie 1989", Cicerone Ionitoiu) Fiica lui, Olivia, are alte amintiri despre el. "Am incercat sa nu-l asociez pe tata cu atrocitatile Revolutiei. Tata era tata. Cel care-mi ascundea cartofii prajiti sub masa si se facea ca habar n-are de ei, cel care ma apara de creatura monstruoasa din curte (un curcan)... astea sunt putinele imagini pe care le-a pastrat Olivia de 4 ani."

Pentru Timisoara
Maria Badoi e din Bacau. Pe Vinerian l-a cunoscut la nunta unor prieteni comuni. In 1984 s-au casatorit si s-au mutat in Ca­pi­tala. "Ne-am gandit ca avem alte sanse aici. El avea planuri mari, dupa ce a picat la In­gi­nerie, a vrut sa dea la Filosofie, insa a venit copilul, grijile s-au inmultit si nu a mai urmat facultatea. Oful lui cel mai mare era ca nu puteam avea o casa a noastra. Pentru ca eram din pro­vincie era foarte greu sa ne luam casa." Nici la ratie nu aveau dreptul, iar din 1985, cand s-a nascut Olivia, le-a fost din ce in ce mai greu. Iar Vinerian se simtea nedreptatit. Stia ce se intampla in politica, era la zi cu evenimentele, asculta Europa Libera. "Cand a auzit de ce se intampla la Timisoara a cautat sa organizeze ceva si la Bucu­resti in sprijinul lor. A vorbit si cu fratele lui, dar acesta i-a zis ca e prea riscant si l-a sfatuit sa nu se bage." Nu l-a convins. Nu-i mai era teama, nu-i fusese teama nici cand i-a scris lui Ceausescu.

Chipurile Mariei si Oliviei Badoi au vorbit lumii intregi despre tragedia din Romania. Fotografia de la inmormantarea lui Vinerian a fost publicata in revista Paris Match in ianuarie 1990