Detectivi pe urmele sfinţilor

Sfinţi martirizaţi în urmă cu aproape două milenii şi oa­meni de ştiinţă din zilele noastre. Personaje care, deşi pro­vin din lumi şi vremuri diferite, au realizat totuşi im­posibilul: o punte de legătură întinsă între religie şi ştiin­ţa modernă. Concret, această punte a luat chipul unei expertize medico-legale, un studiu complex care sea­mă­nă, ca două picături de apă, cu o anchetă criminalistică, încheiată prin iden­tificarea precisă a unor sfinţi omagiaţi în calendare şi în vechile scrieri bisericeşti.

La un capăt al acestei punţi nemaivăzute, întinse peste timp şi spaţiu, se află arheologii şi antropologii zilelor noastre. Celălalt capăt este înfipt, adânc, în vechile cetăţi din Dobrogea antică. Un tărâm cosmopolit unde, în urmă cu două milenii, îşi dădeau întâlnire oameni, culturi şi obiceiuri venite de peste tot. Iar asta se întâmpla prin secolele III-IV ale erei noastre, vremuri crepusculare în care, nehotărât dacă să iasă ori nu din istorie, Imperiul Roman trăia într-o agonie care dura, deja, de foarte mult timp.

Odată cu el, atotputernicii zei ai Antichităţii se pregăteau şi ei să părăsească lumea pe care o stăpâniseră milenii la rând. O lume pe care aveau să o lase în grija Dumnezeului Unic şi Fiului Său cel răstignit pe cruce. Ambii veneraţi de o religie nouă, ai cărei adepţi erau prigoniţi de vechea putere lumească. Şi, cu cât era mai dură persecuţia, cu atât mai doritori erau primii creştini să-şi asume martiriul şi să-şi dea viaţa pământeană în schimbul celei veşnice. Aşa s-a întâmplat în tot Imperiul. Urâţi cu patimă de autorităţi, care îi considerau periculoşi pentru ordinea socială, foarte mulţi dintre credincioşii noii religii erau torturaţi şi executaţi.

Dar, într-un mod cu totul neaşteptat pentru torţionari, în loc să-i sperie pe ceilalţi, cumplitul sacrificiul celor martirizaţi le aducea respectul celor rămaşi încă în viaţă. Ascunse cu grijă de vigilenţa autorităţilor, rămăşiţele pamânteşti ale celor morţi pentru credinţă erau venerate în secret de comunităţile de creştini, care se înmulţeau de la o zi la alta. Păstrate în memoria colectivă, viaţa şi mai ales moartea martirilor, erau omagiate de credincioşi.

Apoi, prăvălit peste lume, tăvălugul istoriei a dus în neant puterea trecătoare a Romei şi a cetăţilor sale. Inclusiv a celor din Dobrogea, din care a mai rămas doar amintirea preschimbată în legendă şi multe ziduri îngropate în uitare. Ambele readuse la viaţă în zilele noastre, când toată zona a devenit un paradis arheologic. Un paradis care, alături de vestigiile trecutului, a păstrat şi câteva relicve excepţionale: moaştele unor martiri creştini. Iniţial acestea păreau nişte oase banale, cu nimic deosebite de cele găsite, aproape zilnic, pe şantierele arheologice. Situaţia s-a schimbat radical atunci când cercetarea lor a fost preluată de antropologi. Bazaţi pe metode riguroase, aceştia au realizat o performanţă excepţională, întâlnită, de obicei, în filmele poliţiste: pornind de la studiul oaselor, savanţii au descoperit, prin metode similare celor criminalistice, identitatea precisă a unor sfinţi.

Antica Halmirys
Secolul III al erei creştine. Imperiul Roman se întindea, încă, peste o mare parte a vechii lumi cunoscute. Pe atunci Dobrogea de azi era provincie ro­mană înclusă în ceea ce se numea Scythia Minor. Deşi, formal era inclus printre teritoriile „barbare”, acest meleag nu era, totuşi, departe de ci­vilizaţie: ţărmul Mării Negre îi atrăsese deja, cu secole înainte, şi pe coloniştii greci. Iar atunci, în sec. II-III Roma imperială era deosebit de atentă cu aceste locuri, pe care le considera deosebit de importante. În amarul de veacuri trecute de atunci, faţa lumii şi numele locurilor s-au schimbat de multe ori. Atunci, pe la începutul erei noastre, pe locul actualei comune Murighiol, din judeţul Tulcea exista un oraş roman de provincie, port la braţul Dunării căruia noi îi spunem Sfântu Gheorghe. Vestigiile sale au atras atenţia arheologilor încă de prin anii 1892-’93. Motiv pentru care cercetările au continuat aici, cu lungi întreruperi, până în zilele noastre. Astfel, savanţii au aflat că, între secolele I şi VI d.Chr, la Muri­ghiol exista oraşul Halmyris. De fapt era un centru urban fortificat, apărat, ca oricare cetate care se respectă, de ziduri groase, porţi masive şi turnuri înalte. Era un loc strategic unde au fost incartiruite unităţi ale Legiunilor I-a Italica şi a XI-a Claudia. Dar şi portul unde acostau vasele flotei Classis Flavia Moesica.

Mai târziu, acolo a luat fiinţă şi o aşezare civilă unde şi-au găsit adăpost oameni veniţi din toate colţurile lumii. Cine erau locuitorii Halmyris-ului? Unii dintre locuitorii urbei erau băştinaşi, daci, geţi sau cum şi-or fi spus ei. Restul erau veniţi din lumea largă, fie ca soldaţi ai Imperiului Roman, fie ca negustori sau meseriaşi. Era o popu­laţie amestecată, la fel ca acelea din garnizoanele militare in­ternaţionale ori din porturile zilelor noastre.

Creştinii, duşmanii Imperiului
Evoluând de-a lungul unei istorii multiseculare, Halmyris a cunoscut, chiar dacă de la distanţă, toate pro­blemele şi frământările prin care a trecut Imperiul Roman şi Bizanţul timpuriu, urmaşul său politic din această zonă a lumii. Iar în sec. II-III d.Chr, una dintre marile probleme era creştinismul. Începută în primele decenii ale erei noastre, represiunea contra acestei noi religii a cunoscut mai multe „etape”, derulate  între anii 64 şi 313. Iar una dintre cele mai dure a fost cea din vremea lui Dicleţian. Semnalul acelei „etape” a fost dat în anul 298, când primele victime au fost militarii creştini din armata romană. Deşi erau doar nişte simpli civili, tot atunci au fost martirizaţi şi sfinţii regăsiţi la Halmirys. Suferinţele şi moartea lor dramatică, au fost consemnate sub forma unui „Act martiric”, al cărui autor a fost martor ocular, tot un creştin, care-şi spunea Vigilantius.

El este cel care ne face cunoscut numele celor doi martiri de la Halmyris: Epictet preotul şi Astion monahul, ambii ucişi pe 8 iulie 290. Ulterior, scrierea lui Vi­gilantius s-a citit în slujbele religioase, exemplu de credinţă menit să-i îmbărbăteze pe ceilalţi creştini. Acest „Act martiric” a fost republicat abia în 1615 de iezuitul Herbert Rosweyde, autorul colecţiei hagiografice cunoscută acum sub numele de „Acta Sanctorum”, copie păstrată azi în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht.

Apoi a venit şi anul 313 când împăratul Constantin cel Mare a decis intrarea creştinilor în legalitate şi încetarea prigonirii lor. Ascunse, probabil chiar de către Vigilantius, osemintele martirilor Epictet şi Astion au fost scoase la iveală şi aduse în bazilica ridicată la Halmyris. Mult mai târziu, pe la sfârşitul sec. V, sfântul lăcaş a devenit Bazilică Episcopală, iar moaştele celor doi sfinţi au fost depuse într-o criptă amenajată sub altar. Trecerea timpului a schimbat iarăşi popoarele şi stăpânirile. Fosta măreţie a Romei a dispărut, Bizanţul s-a ridicat şi el în glorie şi apoi a decăzut. Încet, încet, vechea cetate Halmyris a scăpătat şi, cu timpul, s-a preschimbat în ruină, cu tot cu Bazilica sa Episcopală.

Ascunsă din ce în ce mai adânc în pamânt, cripta de sub altar a păstrat peste secole moaştele celor doi sfinţi martiri. Iar somnul lor milenar nu a mai fost deranjat decât în anul 2001 când arheologii zilelor noastre i-a găsit tot acolo.

Scheletul I şi scheletul II
Conform rapoartelor  întocmite de arheologi „Săpăturile au dus la descoperirea, sub altarul bazilicii de la Halmyris, a unei cripte care adăpostea oseminte umane. Cripta, care era compusă din două camere, dintre care prima era camera funerară propriu-zisă iar a doua, cu trepte de coborâre, juca rolul de dromos, a fost jefuită încă din Antichitate, prin spargerea şi dărâmarea bolţii. În prima cameră au fost descoperite oseminte, amestecate şi fără conexiuni anatomice”. Sacralitatea locului în care au fost descoperite vechile oseminte au adus imediat ideea că ele ar avea o importanţă deosebită. Motiv pentru care au fost preluate, spre cercetare de către Dr. Nicolae Miriţoiu de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române.

La finalul investigaţiilor, omul de ştiinţă a întocmit un „Studiu antropologic” un document de specialitate care seamănă izbitor cu rezultatul unei expertize medico-legale efectuată în cadrul unei anchete criminalistice. Cele care ne interesează aici sunt după cum spune savantului „Oasele amestecate din scheletele a două persoane care, datorită unor diferenţe dimensionale şi mai ales patologice, specifice fiecăruia dintre ele, au putut fi atribuite cu destulă precizie. Până la identificarea lor, fie ea şi ipotetică, acestea au fost notate antropologic ca «Scheletul 1» şi «Scheletul 2». Precizăm că aceste oseminte prezintă o patină specifică, gălbui maronie”.

Prima constatare a specialistului a fost că ambelor schelete le lipsesc craniile. Deosebit de laborioasă, cerce­tarea osemintelor, făcută cu respec­tarea riguroasă a procedurilor specifice a urmărit să dezvăluie toate informaţiile posibile, de la sex şi vârstă până la bolile de care au suferit cei doi oameni în timpul vieţii lor. Şi mai ales să dezvăluie condiţiile în care au murit, în urmă cu o mie şapte sute de ani.
Folosind aceleaşi indicii utilizate în medicina legală specialistul a stabilit că scheletele au aparţinut unor bărbaţi, unul în vârstă, de apro­ximativ 64 de ani, iar celălalt de 30-35 de ani. Ambii aveau o înălţime de circa 1,76 metri, peste media din acele vremuri. Vârstnicul avea dantura uzată, cu multe carii dar şi cu câteva măsele lipsă.

Cea mai grav afectată pare şi-i fi fost însă coloana vertebrală care avea ligamentele vertebrelor din zona toracelui osificate şi aproape lipite între ele.
Puse una peste alta, omul era măcinat de boli degenerative ale sistemului osos, specifice unei vârste înaintate. Nici cel tânăr nu se bucurase de o sănătate înfloritoare. Copil sau adolescent fiind el avusese un accident la coloana vertebrală din cauza căruia rămăsese cu o cifoză care îl obliga să meargă puţin cocoşat, aplecat din mijloc.

Urmele cele mai impresionante sunt însă cele legate de ultimele lor zile de viaţă. O falcă fracturată a tânărului atestă o lovitură deosebit de dură, aplicată în zona capului. Ambii aveau mai multe oase fracturate care vorbeau, şi ele, despre bătăi crunte care le-au fost aplicate cu obiecte dure şi contondente. Nu se ştie de ce le lipsesc craniile. Dar urma cea mai dramatică apare pe scheletul tânărului. În această privinţă, studiul întocmit de dr. Miriţoiu menţionează: „În mod excepţional, prima vertebră cervicală, atlasul, dovedeşte că moartea a survenit în urma decapitării. Vertebra, foarte bine păstrată prezintă faţetele articulare inferioare secţionate dinspre posterior spre anterior, de o lovitură executată cu un obiect foarte ascuţit, foarte probabil o sabie”. Acestea sunt concluziile savantului, care în studiul menţionat sunt cu mult mai amănunţite  decât le-am prezentat aici. Exact ca într-o anchetă penală, probele materiale sunt confirmate, în mod strălucit, de către un martor, care a fost de faţă la torturarea şi uciderea celor doi. Este vorba despre acel Vigilantius, şi de spusele sale consemnate în „Acta Sanctorum”.

Cei care au avut ocvazia să studieze această scriere antică afirmă că martorul a descris amănunţit, aproape ca un reporter, tot  ceea ce a văzut. Iar spusele lui confirmă concluziile savanţilor. Spune Vigilantus: „... auzind acestea, comandantul s-a înfuriat peste măsură şi a dat poruncă să fie dezbrăcaţi şi biciuiţi cu toată puterea. După care a poruncit slujitorilor să-i lovească peste gură cu pietre şi să-i lege din nou,(n.r: probabil aşa i-a fost fracturat maxilarul tânărului). Apoi a poruncit ca ei să fie ridicaţi pe stinghia de tortură şi sfâşiaţi cu cârlige de fier. Dar pentru că şi în urma acestor chi­nuri ei au rămas senini şi veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie din cetate şi acolo să li se taie capul”. Fapte confirmate, în amănunt, de expertiza antropologică.
Sfinţii de la Halmyris nu sunt singurii martiri descoperiţi în Dobrogea. Alte două grupuri au fost identificate, tot în bazilici antice la Niculiţel şi la Adamclisi.

Dar Epictet şi Astion snut un caz unic în lumea creştină, când adevărul unor fapte înscrise în documentele religioase au fost confirmate de chiar ştiinţa zilelor noastre.

Sfinţii soldaţi
Niculiţel vare anului 1971: ploile abundente au produs o surpare de teren care a scos la lumină o criptă asunsă la temelia basilicii Sfântul Atanasie cel Mare, construită în sec. IV-V şi refacută cândva prin sec. XIII. Chemaţi la faţa locului, arheologii au descoperit în criptă un sicriu comun unde se aflau patru schelete umane. Scrisă cu litere eline, pe un perete al criptei exista inscripţia „Martires tou Hristou”, iar pe cel opus „Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos”, numele celor cinci martiri creştini. Ei sunt menţionaţi în „Martiriologul siriac” şi în cel al Fericitului Ieronim, unde se spune că ar fi fost soldaţi romani convertiţi la creştinism. Înainte de a fi preluate de autorităţile bisericeşti, moaş­tele au fost studiate de specialiştii antropologi care au identificat pe oasele lor urme explicite ale torturilor la care ai au fost supuşi. Dar concluziile studiului, la fel ca şi moaştele, au fost ascunse mulţi ani, de teama regimului ateist aflat atunci la putere în România.

Sfinţii anonimi
Tropaeum Traiani, cetate celebră mai ales datorită monumentului comemorativ legat de războaiele daco-romane. Săpăturile arheologice de acolo au scos însă la ivea­lă şi urmele unui vechi lăcaş de cult numit de specialişti „Basilica A”. În cursul campaniilor din anii 1971-73 acolo, într-o criptă aflată sub altar, arheologii au găsit ose­mintele a cinci bărbaţi, despre care iniţial s-a crezut că sunt sol­daţi romani. Studiile antropologice ulterioare au demonstrat însă că trei dintre ei aveau oasele antebraţelor secţionate cu semne clare de tăieturi şi rupturi violente. Iar un altul prezenta urme care de­monstrau clar că fusese decapitat. Toate acestea, împreună cu pre­zen­ţa lor în spaţiul sacru de lângă altar demonstrează că şi aceştia sunt martiri creştini, ale căror nume nu sunt însă cunoscute.

Chipul sfântului, reconsituit de omul de ştiinţă
De obicei noi cunoaştem chipurile sfinţilor din imaginile pictate pe icoane, aşa cum le-au păstrat tradiţia şi cum şi le-au închipuit, de-a lungul secolelor, artiştii, mai mult sau mai puţin celebri. Prin anii ‘70, celebrul antropolog român Cantemir Rişcuţia a inventat o metodă revoluţionară cu ajutorul căreia chipul unei persoane putea fi reconstituit pornind de la craniul său. Deosebit de complexă, metoda lui, strict ştiinţifică, se baza atât pe cunoştinţe anatomice de înalt nivel, cât şi pe calcule geome­trice deosebit de laborioase.  Acum există programe de calculator care simplifică munca specialiştilor şi execută în scurt timp toate operaţiunile necesare. Printre multe reconstituiri făcute decenii la rând, Rişcuţia a readus la viaţă chipul unuia dintre sfinţii anonimi descoperiţi la Adamclisi. Chipul pe care vi-l prezentăm pentru prima dată în ultimele câteva decenii ne arată un om obişnuit, cu nimic deosebit de cei din zilele noastre. Şi totuşi el este unul dintre sfinţii martiri care acum aproape 1.800 de ani şi-au jertfit viaţa pentru credinţa în Dumnezeul unic.