Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„De ce scriu? De teamă să nu uit viaţa”. Princesse Bibesco. Aşa îşi semna cărţile. Prinţesa Martha Bibescu. Acesta era titlul ei oficial. Una dintre cele mai fascinante femei ale secolului al XX-lea.
Idealul… „Poate că pentru fiecare bărbat o singură femeie întruchipează idealul absolut de frumuseţe şi odată descoperită devine de neuitat. Bărbatul, favorizat de zei (...) Pleoapele sunt uşor coborâte, iar genele ei sunt foarte lungi şi negre; acestea cad ca nişte franjuri, aşa cum cad crengile sălciilor asupra unui lac, iar oglinda apei care se întrevede poate fi gri, albastră, sau verde, după cum cade lumina. (...) Nu cred că am mai întâlnit vreodată un creier şi un spirit atât de înzestrate ca ale Smarandei. Cunoştinţele sale în artă sunt variate şi profunde, în literatura franceză şi în istorie sunt surprinzător de complete. Un francez foarte inteligent a făcut o remarcă: «Memoria sa este prodigioasă; cred că doare să-ţi aminteşti atât de multe lucruri». (...) Smaranda nu este populară; are numeroşi admiratori; dar asta nu o ajută să câştige simpatia celor de acelaşi sex. Ea are prea multe avantaje: averea, frumuseţea, inteligenţa şi o poziţie în societate; combinate într-o singură persoană acestea sunt de neiertat (...) Poziţia sa este delicată într-o epocă aşa cum este aceasta, ea, care în plus faţă de alţii, are un mod de gândire european. În zece ani, această mentalitate ar putea fi salvarea Europei, dar astăzi provoacă blamare şi critică.(...)” (traducere şi adaptare din „Smaranda” par Le brigadier-general Lord Thomson of Cardington/preface de James Ramsay Mac Donald, premier ministre de Angleterre – 1932, Paris/ Flamarion).
Au fost primele impresii pe care Prinţesa Martha Bibescu i le-a lăsat Lordului Thomson of Cardington, în martie 1915, atunci când acesta a venit în România trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de „a băga România în război”. Lordul Thomson a fost unul dintre bărbaţii care au marcat viaţa Prinţesei de pe „Apele liniştite” aşa cum spunea el domeniului Martei de la Mogoşoaia. Cei doi au dezvoltat o relaţie puternică, o iubire reciprocă, plină de spirit, care nu s-a sfârşit o dată cu dispariţia prematură, în plină glorie a Lordului, atunci când avionul său s-a prăbuşit în flăcări într-o pădure din Franţa, la 8 octombrie 1930. „N-am avut niciodată alte vieţi în afara vieţii bărbaţilor mei. Viaţa lui a fost cea mai frumoasă viaţă a mea”, scria Martha.
Nemuritori
În viaţa şi în spiritul Marthei au săpat brazde adânci Prinţul George Bibescu, nepot direct al domnitorului Gheorghe Bibescu, cel care i-a fost primul şi singurul soţ. Cu acesta s-a căsătorit în adolescenţă, (au avut o singură fiică, Valentina), au fost mai degrabă camarazi decât iubiţi, dar la moartea lui, în 1941, Prinţesa a suferit extrem, scriind: „George – astăzi. La ora 10 şi 20. Agonia. Apoi moartea... Tot ce am scris despre tine în această zi, în care viaţa mea se sfârşeşte cu a ta, George... „
Însă şi James Ramsay Mac Donald, premier al Angliei, prieten al Lordului Thomson, avea să ocupe un loc important în viaţa şi inima Marthei.
Cea mai mare admiraţie, însă, Martha a avut-o pentru tatăl său Ioan N. Lahovary. De el se va despărţi definitiv, la 27 iunie 1915, când „Mica societate de la Mogoşoaia a fost ca lovită de trăsnet şi aproape descompusă de moartea subită a tatălui meu. Dispariţia sa a pus capăt primei şi celei mai lungi prietenii din viaţa mea.” (Din Le destin de Lord Thomson of Cardington/Paris/ 1932) „Martha mărturisea că destinul îi făcuse să se întâlnească pe cei doi bărbaţi importanţi din viaţa sa, pentru că amândoi împărtăşeau aceeaşi înaltă concepţie de guvernare. Ascultând conversaţiile bătrânului conservator cu Lordul «am înţeles că numele partidelor contează prea puţin şi că o anumită calitate a sufletului, oriunde în lume, poate forma un guvern de largă reprezentare, bazat pe onestitate».”
Crescută la şcoala tatălui său, a avut multe de spus în politica făcută pentru ţara sa. A avut relaţii uimitoare în cercurile politice europene şi americane: „Înrudită cu Asquith, şeful partidului liberal din Marea Britanie (a cărui fiică se căsătorise cu Antoine Bibescu), scriitoarea a întreţinut relaţii strânse şi cu Ramsay Mac Donald, fost de mai multe ori prim-ministru al Angliei. (...) I-a cunoscut pe Winston Churchill, Anthony Eden, Neville Chamberlain, iar Sir Samuel Hoare a fost oaspetele ei la Mogoşoaia”, scrie Maria Brăescu, în teza sa de doctorat. Lista relaţiilor sale politice nu se opreşte aici. Mogoşoaia a fost martorul tăcut al multor întâlniri şi vizite ale oamenilor politici ai vremii zdruncinate în care a trăit Martha Bibescu. I-a cunoscut şi pe Roosevelt şi pe Mussolini, la ei acasă. Fascismul l-a respins din prima clipă. A căzut victimă legionarilor, când, în noiembrie 1940 „apele liniştite” au fost tulburate de o percheziţie brutală a verzilor. I-au confiscat multe documente şi manuscrise.
Scriitoare
Princesse Bibesco a fost o scriitoare (de limbă franceză) prodigioasă: „O călătorie întreprinsă cu automobilul în Persia constituie sursa de inspiraţie a primei cărţi a scriitoarei, «Les huit paradis», apărută în 1908 şi premiată de Academia Franceză. Scriitoarea avea 18 ani. Experienţa persană a Marthei Bibescu, îmbinată cu pasiunea sa precoce pentru istorie, dă naştere celui de al doilea volum «Alexandre Asiatique» (1912), apoi «Une fille de Napoleon» (...), în care autoarea se referă la Emilie Prellapra, fiică naturală a lui Napoleon, devenită prin căsătorie principesă de Caraman-Chimay, propria bunică a lui George Valentin Bibescu” (Maria Brăescu), unul dintre cei mai buni aviatori români, ales în 1932 preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale.
În 1923 apare prima carte a Marthei Bibescu... inspirată de pământul şi de sufletul românesc – „Isvor, le pays de saules”. „În total, treizeci şi unu de volume, ca autoare mărturisită, cu numele adevărat deasupra titlului. Plus alte câteva apărute sub pseudonimul Lucile Decaux”.
Jurnalele sale – Jurnal Politic – 1939-1941, Jurnal 1915 etc. – constituie cea mai lucidă privire a unui observator asupra societăţii. De la metaforele, unele prea pline de romantism, din „Destinul Lordului Thomson”, de exemplu, la modul cum a disecat societatea românească şi cea europeană din preajma şi din timpul celor două războaie mondiale, Prinţesa şi-a făcut o datorie de onoare din a lăsa mărturii curate şi reci despre lumea în care trăia.
Citește pe Antena3.ro
„Pourquoi j’ecris? De peur d’oublier la vie.” „De ce scriu? De teamă să nu uit viaţa”, spunea Martha Bibescu. Era atât de avidă de viaţă, voia cu lăcomie totul de la ea, dar îi şi dăruia pe măsură. Îşi începuse (probabil) viaţa, pe care nu voia s-o uite, în 1889, ca Martha Lahovary – fiica lui Ion N.Lahovary.
Prinţesa Martha Bibescu s-a stins din viaţă la 28 noiembrie 1973, la Paris. Iubise mult Parisul, şi Londra, Mogoşoaia şi Posada. România.
Verişoarele
Alături de Martha Bibescu, au luminat cultura secolului trecut şi verişoarele sale Elena Văcărescu şi Ana de Noailles.
Iată o analiză a importanţei Elenei Văcărescu şi Anei de Noailles făcută de Zoe Dumitrescu –Buşulenga. „(...) Voit sau nevoit li s-au dus paşii pe tărâmuri străine, au intrat în conexiuni noi de viaţă şi de cultură, au scris opere într-o limbă care nu le fusese maternă, dar le devenise adoptivă, şi au rămas în istoria culturii franceze, şi nu mai puţin a celei româneşti.
Contesa Ana de Noailles, născută din neamul vechi al Brâncovenilor, a încercat o imersie totală în universul galic în care a intrat prin căsătoria cu contele Mathieu de Noailles. Această femeie frumoasă, mândră, cultivată, a pătruns şi a strălucit cu uşurinţă în cele mai exclusiviste saloane ale aristocraţiei franceze şi, fascinată de lumea aceea rafinată, elegantă, a prins cu vremea a uita de obârşia neamului plin de puteri ascunse ale spiritului, din care se trăgea. (...) Între poeţii francezi ai timpului Ana de Noailles rămânea româncă, şi ca atare o consemnează toate istoriile literare în care laureata Academiei franceze (pentru volumul Le coeur innombrable – 1901) nu-şi găseşte ascendenţi, ci doar afini. (...) Nu a spus Iorga decât un adevăr afirmând că «Ana de Noailles a făcut să răsune acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii». Cu Elena Văcărescu intrăm într-o existenţă pasionat românească ce s-a încheiat de altfel cu odihna de veci în pământul acesta al nostru. (…) Cu eleganţa unei oratorii subţiri, Elena Văcărescu a fost conferenţiară mult preţuită a Parisului pe subiecte de literatură şi artă dintre cele mai diverse. Farmecul ei avea virtuţi cu totul ieşite din comun, deşi aceea care-l radia nu era deloc frumoasă. Dar delicateţea şi discreţia prezenţei, simţul nuanţelor, o intuiţie superioară a sufletului omenesc, înţelegerea artei cu o ascuţime rară a sensibilităţii au făcut din Elena Văcărescu o personalitate în adevăratul sens al cuvântului, apropiind-o de cei mai mari artişti şi oameni de cultură ai timpului (...). N-a fost o mare poetă, ci o receptivitate deschisă la orice manifestare de artă autentică, un om de gust şi de caldă vibraţie a inimii. Şi niciodată nu şi-a uitat ţara. Nici în volumele ulterioare unde răsună ecourile româneşti în variate ipostaze (în Le Rhapsode de la Damovitza – 1898; Nuits d’Orient – Folklore Roumain; Cobzar etc.), (...) Ana de Noailles – Elena Văcărescu, două ambasadoare ale culturii româneşti. (...)” (prefaţă la volumul Elena Văcărescu/ Ana de Noailles, Versuri, Editura Albatros 1971).
Ofrandă
O, tineri, cărţile ce-am scris, pe voi vă cheamă;/ În ele am lăsat fugar,/ Cum fac copiii-atunci muşcă-o poamă,/ Din dinţii mei o urmă doar.// Cu mâinile pe paginile larg deschise,/ Cu ochii-n zare căutând,/ Am plâns, cum pe alei plâng pare-mi-se/ Furtunile-n pietriş căzând.// Vă hărăzesc în umbra amară-a cărţii, iată,/ Privirile-mi şi fruntea mea,/ Şi sufletu-mi, văpaie-imensă, beată,/ Să le puteţi voi cerceta.// Vă las lumina toată, de soare-a feţii mele,/ Cu vârstele ce m-au brăzdat,/ Şi, slabă, dulce, inima ce-n doruri grele,/ Atât curaj a arătat.// Cu inima-mpreună vă las povestea-i toată,/ Şi prospeţimea ei de in,/ Şi zorii feţei mele, şi noaptea-ntunecată,/ De care părul meu e plin.//Priviţi cât de săracă e rochia în care/ Destinu-mi a venit spre voi;/ Cei mai umili drumeţi, prin dunele-arzătoare,/ Nu umblă, vai, atât de goi.// Ce minunat frunzişul şi-a rozei îmbiere,/ Grădina mea v-am hărăzit,/ Şi neîntemeiată, amarnica-mi durere,/ Cea pururi fără de sfârşit...(Ana de Noailles)
Destinul meu
Pe-o seară clară am văzut venind/ Destinul meu pe-o mare de argint.// Era un om cu-o frunte străvezie/ Ce, vesel, surâdea în vijelie.// Şi se uita-ncruntat fără de milă/ La valul de lopeţi sucit în silă.// Privea fără un pic de înduioşare/ Sărmana lună şi-a ei disperare.// Privea în faţă, neîncredinţat,/ Un cer de seară, binecuvântat.// Privea fără să spună un cuvânt/ Cum valul lăcrima, purtat de vânt.// Privea, fără de frica nimănui/ Inima-i tare, inima lui. (Elena Văcărescu)
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Femei române
