Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Celebrul disident Liviu Turcu, cel care a fost condamnat la moarte de Ceausescu, face o analiza a situatiei Romaniei dupa admiterea in Alianta si ii prezinta pe generalii de securitate si azi pe functii, care l-au urmarit.
Turcu, Liviu. Nascut la 12 iulie 1948, la Galati. Absolvent al Facultatii de Sociologie din Bucuresti. Cercetator stiintific la Institutul de Studii si Cercetari pentru Prognoza Economica si asistent la Universitatea din Bucuresti. Doctorat in filozofie, in 1977, la aceeasi universitate. A colaborat la diferite ziare si reviste. In 1976 a fost cooptat in serviciul de informatii externe (DIE, ulterior CIE) din Departamentul Securitatii Statului, avansand pana la gradul de maior. Initial, a fost afectat Diviziei politico-economice, serviciul pentru America de Nord (V 2). A fost promovat sef de birou, apoi sef al serviciului operativ pentru SUA/Canada si sef al serviciului Europa de Vest, grupul de spatii Germania, Austria, Elvetia. A fost implicat in activitati informativ-operative in domeniul politico-economic, sub acoperirea diplomatica a Ministerului de Externe, in SUA, Austria, Elvetia, Spania, Danemarca si pe langa organisme internationale ale ONU.Fuga
In ianuarie 1989, pe cand se afla in misiune temporara la Viena, sub acoperirea de consilier, a decis sa nu se mai intoarca in Romania si a solicitat azil politic in SUA. A fost ultimul defector important din serviciul de spionaj de la Bucuresti inainte de caderea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceausescu. A acordat interviuri, a publicat articole si studii despre evolutia regimului totalitar din Romania, a fost frecvent prezent in emisiunile de radio si televiziune ale BBC, ale televiziunii canadiene CBC, ale televiziunii franceze TV 5, ale posturilor de radio Vocea Americii si Europa Libera, precum si in The Washington Times, The New York Times, The Washington Post, Liberation si LâEuropeo. Lungul interviu difuzat de Vocea Americii in timpul Congresului al XIV-lea al PCR a constituit un exceptional serial de analiza politica a situatiei reale din Romania.
Pronostic exact
In interviul aparut in The Eashington Times in octombrie 1989, Liviu Turcu a fost primul analist care a prevazut in mass-media din SUA ca schimbarea regimului de la Bucuresti se va realiza prin miscari violente de strada si ca Ion Iliescu va fi seful primului regim postceausist. A fost invitat la Universitatea din Boston, ca James Clin Fellow, sa tina prelegeri si sa participe la un program de cercetare pe tema evolutiei regimurilor comuniste din Europa de Est. Conform propriilor confesiuni, care ne-au parvenit in 1999, a parasit Romania din trei motive. Primul a fost acela ca regimul lui Nicolae Ceausescu intrase intr-un conflict acut cu interesele fundamentale ale statului roman. Situatia se agravase in urma amestecului brutal si incompetent al Elenei Ceausescu in coordonarea activitatilor informativ-operative. Al doilea motiv a fost acela ca ofiterii de informatii au fost obligati sa semneze un nou juramant militar de loialitate si credinta, dar nu fata de statul roman, ci fata de Nicolae Ceausescu personal. Al treilea motiv era legat de totala pasivitate si de obedienta conducerii Centrului de Informatii Externe in conditiile izolarii crescande a Romaniei pe plan international si ale alunecarii sale spre dezastru.
Citește pe Antena3.ro
Conflict cu generalul Stamatoiu
In decembrie 1988, intors dintr-o misiune in Austria, Liviu Turcu a raportat direct sefului CIE, generalul locotenent Aristotel Stamatoiu, o informatie provenita din surse verificate, aflate in cercurile politice occidentale: Romania avea sa fie supusa in curand unui regim de izolare fara precedent pe plan international, dupa modelul aplicat in trecut Africii de Sud si statului Chile, in timpul regimului Pinochet. In finalul discutiei, Liviu Turcu si-a permis sa faca o observatie atent pregatita pentru a sonda atitudinea politica reala a sefului sau: âAr trebui sa facem si noi ceva ca sa evitam un dezastru complet pentru Romania". Generalul s-a lansat intr-o tirada politica dura la adresa ofiterului nonconformist, tirada din care reiesea ca, pentru astfel de opinii, Liviu Turcu merita sa fie arestat. Excesul de zel al lui Aristotel Stamatoiu in acea punere la punct se explica nu numai prin lipsa lui de curaj, ci si prin faptul ca se gaseau intr-un spatiu controlat prin tehnica operativa de UM 0195, unitate independenta cu atributii contrainformative in Centrul de Informatii Externe.
Condamnat la moarte
Dupa ce Liviu Turcu a ramas in strainatate, DSS i-a perchezitionat sever domiciliul de la Bucuresti la 22 februarie 1989. Sotia sa a fost arestata si anchetata. La 11 iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat la moarte si la confiscarea totala a averii de catre un complet de judecata al carui presedinte a fost colonelul de justitie Gica Popa - la 25 decembrie 1989, acelasi colonel l-a condamnat la moarte si pe Nicolae Ceausescu, apoi s-a sinucis la 1 martie 1990. Imediat dupa pronuntarea sentintei, DSS a lansat intense operatiuni informativ-operative de identificare si pedepsire a defectorului. Dupa prabusirea regimului comunist, la 1 octombrie 1990, in urma recursului extraordinar al procurorului general Gheorghe Robu, Curtea Suprema de Justitie de la Bucuresti a rejudecat procesul, iar Liviu Turcu a fost achitat si repus in drepturile sale civile. In prezent este expert consultant in informatii competitive din domeniul economic si financiar, pentru firme occidentale interesate de investitii in fosta Europa de Est. Se deplaseaza frecvent si in Romania. Este membru al multor organizatii si asociatii, printre care Society of Competitive Intelligence Professionals (SCIP), American-Romanian Academy for Sciences and Arts (ARA) si Association of the Former Intelligence Officers (AFIO).
Prezentare facuta lui Livu Turcu de Mihai Pelin in "Opusul emigratiei politice", Editura Compania
Incepem publicarea unor materiale realizate de dr. Liviu Turcu. Serialul se constituie din fragmente publicate in premiera absoluta de Jurnalul National, ale unei carti ce va vedea in viitorul apropiat lumina tiparului. Intertitlurile apartin redactiei
Cu cine defilam?
Cu ocazia unei intalniri la nivel inalt ce a avut loc in anii â70, premierul chinez Zhou Enlai a fost intrebat ce parere are despre rolul si importanta Revolutiei franceze de la 1789 pentru evolutia ulterioara a istoriei universale. Dupa un moment de reflectie, premierul chinez i-a raspuns interlocutorului zambind: âEste cu siguranta prea devreme pentru a ne pronunta asupra acestui subiect". Dincolo de nuanta politico-diplomatica a reactiei, raspunsul aducea simbolic in prim-plan nu numai una din trasaturile specifice gandirii politice chineze, ci si adevarul ca evenimentele cu semnificatie istorica in existenta unui popor sunt intelese si corect interpretate doar dupa iesirea din scena atat a actorilor, cat si calmarea convulsiilor politice partizane adiacente acestora.
Critici de la Moscova
O situatie similara la nivelul experientei personale am trait-o in anul 1979, in calitate de diplomat (secretar II) la Misiunea Permanenta a Romaniei pe langa ONU la New York. URSS tocmai invadase Afganistanul, iar Romania a facut prin votul sau o nota discordanta cu Moscova si celelalte membre ale Pactului de la Varsovia. Drept urmare, in cursul unei convorbiri initiate de un omolog sovietic, mi s-a precizat intre reprosuri si amenintari mai mult sau mai putin voalate ca Romania, prin guvernantii saI, face inca o data dovada incapacitatii de a-si formula o politica consecventa pe termen lung, limitandu-se la un traditional oportunism istoric.
Ganduri la ceremonie
Sunt doua situatii ce mi-au revenit spontan in memorie urmarind ceremonia desfasurata pe peluza Casei Albe, prin care se marca intrarea Romaniei in Alianta nord-atlantica. Un moment de importanta capitala pentru istoria curenta a statului roman. Spun istoria curenta pentru simplul fapt ca atat in Romania, cat si aiurea, actele de decizie politica cu implicatii complexe, de genul celui discutat acum, au facut de cele mai multe ori pentru viitorime obiectul unor aprige controverse.
Pana atunci insa, ca orice eveniment de atari proportii, el poate fi si este perceput, interpretat si analizat in cele mai diferite feluri. Nimic mai firesc. Simpla parcurgere, audiere sau vizionare a mijloacelor media romanesti pe aceasta tema ofera azi opiniei publice deopotriva pozitii editoriale ce exprima un extaz ce aminteste de materialele de serviciu ale fostului oficios Scinteia, desigur cu semn ideologic schimbat, si pana ???? formula scrasnita a celor ce abia voalat isi exprima dezgustul despre noua postura a tarii. Intre aceste extreme, mai rar, dar meritoriu, se situeaza cei care cantaresc lucid avantajele de ordin national ale noului statut raportate la viitoarele obligatii nu tocmai neinsemnate. Pentru cine este familiarizat cu spatiul politic romanesc nu este asadar o surpriza faptul ca in mod traditional, guvernantii de orice culoare politica si ideologica - tocmai ca expresie a oportunismului peren si crizei cvasipermanente de legitimitate - au depus si depun eforturi deosebite pentru capitalizarea actelor de politica externa drept compensatie pentru deficitul actelor ce tin de politica interna.
NATO si paradoxurile Romaniei
Evaluare dupa 15 ani
Anul acesta se vor implini 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989. O perioada care, desigur, nu raspunde criteriului mentionat de premierul chinez, dar poate fi un prim pas modest pentru viitoare abordari istorice consistente. Intrarea oficiala a Romaniei in NATO ofera un asemenea prilej. O invitatie spre o reflectie de tipul âsine ira et ratio" in postura dificila de a fi scoasa din arena politicii partizane, mai ales intr-un an electoral. Aceasta presupune renuntarea de la bun inceput la formule de tipul âRomania ofera NATO o locatie de cinci stele" si âniciodata nu m-am simtit mai bine de cand am intrat in politica" (ambele apartinand prim-ministrului Adrian Nastase), dar si altele de acest gen. Sa incepem cu esentialul: romanii ca popor sunt indreptatiti sa se bucure de intrarea Romaniei in Alianta nord-atlantica nu numai sub aspectul securitatii sporite de ordin militar, cat pentru potentialele beneficii pe care omul de rand le asteapta la nivelul existentei diurne odata acceptat ca membru al âfamiliei democratiilor occidentale".
Absentii de la sarbatoare
Aspiratii sincere nu numai a unei parti a generatiilor prezente, dar si a celor care au fost martorele efectelor celui de-al doilea razboi mondial. Foarte, foarte multi au pierit sau au suferit represiuni tocmai pentru faptul ca au dorit, dar au si incercat sa faca cate ceva la modul practic. Ei sunt marii âabsenti" ai discursurilor oficiale si ai festinurilor organizate in aceste zile, ca sa-l parafrazez pe Adrian Nastase, pe âtaramul locatiei de lux de cinci stele" din reteaua hoteliera a NATO. E un fel de a vedea lucrurile si este dreptul actualilor guvernanti sa propuna o atare perspectiva.
In egala masura, in virtutea aceluiasi drept civic si in postura de âproaspat si oficial aliat" al celor ce conduc azi destinele Romaniei, doresc la randul meu sa propun o perspectiva diferita, pentru o posibila consemnare documentara de ordin istoric. Abordare pe care as dori-o crutata de un senzational ieftin mai ales in contextul unui an electoral. Mai degraba, sa spunem, oportunitatea unui exercitiu de ordin logic interesant pentru intelegerea meandrelor proceselor politico-istorice nationale, ca si a celor internationale. Precizez ca exemplificarile ce urmeaza au doar caracter pur ilustrativ pentru necesitati de ordin analitic si nu vizeaza linistea, statutul sau pozitia actuala a vreunuia dintre personajele mentionate. Si, nu in cele din urma, cei in cauza vor trebui sa accepte ca intre aliati pot exista diferente de opinii, dar sunt excluse ab-initio conflicte fundamentale de ordin ideologic. In caz contrar, cei in cauza risca sa se pozitioneze indubitabil in grupul oportunistilor si capitalizatorilor politici de ocazie.
Victorie personala
In atari conditii, incep prin a afirma cu modestie nedisimulata ca intrarea Romaniei in NATO constituie pentru mine ca si pentru altii o victorie personala. Am inteles, am dorit si am anticipat necesitatea istorica ca Romania sa devina mai degraba mai curand decat mai tarziu o aliata a democratiilor occidentale. Acest lucru s-a intamplat in perioada in care Romania regimului ceausist atingea deopotriva âculmi" ale degradarii vietii politice, economice si sociale pe plan intern, dar si in domeniul izolarii pe plan international. Dupa ramanerea in Occident am luat pozitie publica internationala cam in toate formele mass-media, am exprimat opinii avizate in contactele cu factorii politici occidentali, iar ca analist am anticipat si declarat public, intre altele, trei lucruri confirmate de viata: (1) garda pretoriana (citeste aparatul de securitate plus fortele armate) il va abandona pe dictator la prima ocazie; (2) rasturnarea lui Nicolae Ceausescu se va realiza ca urmare a âmiscarilor de strada"; (3) noul lider ce-l va urma pe fostul dictator va fi Ion Iliescu. Pentru disocierea de regim si atitudinea critica luata am fost condamnat la moarte in contumacie de judecatorul Gica Popa, care avea sa-i condamne pe Nicolae si Elena Ceausescu la moarte in decembrie 1989. O ironie a istoriei. Intre timp, pana la caderea regimului in decembrie 1989, Centrul de Informatii Externe si Unitatea de contraspionaj extern 0195 au desfasurat ample operatiuni de discreditare personala in cercurile politice occidentale pentru limitarea âpagubelor" produse regimului concomitent cu intense incercari de identificare a locului unde ma aflam, cu misiunea de a ma elimina fizic. Lungul interviu serializat de postul de radio Vocea Americii chiar in zilele desfasurarii ultimului Cogres al PCR au impus unitatile mentionate, ca urmare a presiunilor politice, la masuri neprofesionale aproape disperate. Ar mai fi de precizat faptul ca in virtutea experientei academice si apoi operative in structurile guvernamentale am petrecut mai bine de 25 de ani pe domeniul relatiilor romano-americane.
Propuneri
Dupa decembrie 1989 am adus succesiv in atentia opiniei publice prin intermediul mass-media, dar si al factorilor politici, patru probleme pe care le-am considerat in momentele respective ca fiind deosebit de importante pentru sprijinirea âconstructiei noii societati democratice romanesti": (1) problema recuperarii fondurilor provenite din activitatile valutare speciale desfasurate de serviciile de informatii romanesti interne si externe; (2) necesitatea preluarii controlului structurilor informative operative interne si externe ce produceau si manipulau acest tip de fonduri in afara sistemului financiar legal, adica âmasina de facut bani"; (3) problema colaborationismului in proportie de masa (peste 90%) la nivelul suprastructurii statului roman si necesitatea intelegerii corecte a acestui fenomen, mai ales intr-un moment de tranzitie socio-politica precum cel dupa decembrie 1989; (4) problema de importanta istorica a intelegerii de catre guvernanti a miscarilor latente in planul relatiilor internationale pentru o raportare corecta si eficienta a intereselor nationale fata de cele ale marilor puteri. Nici una dintre ele nu a fost solutionata in spiritul major al intereselor nationale sau ale poporului roman.
Operatiunea "asasinarea de caractere
In luna octombrie 1990, gratie recursului in anulare initiat de procurorul general Gheorghe Robu, Tribunalul Suprem avea sa anuleze integral sentinta de condamnare a regimului ceausist, fiind in fapt o premiera absoluta in domeniu. Aceasta decizie nu i-a impiedicat pe cei ce s-au simtit ulterior amenintati in planul intereselor personale sau de grup si care isi perpetuasera pozitiile-cheie in noul aparat guvernamental sa declanseze o campanie virulenta, vitriolanta pe toate canalele disponibile, inclusiv mass-media, pentru ceea ce se numeste in Occident âasasinare de caracter". Un alt exemplu demn de retinut al modului in care functiona ânoul stat de drept" si executivul ârespecta" deciziile ramurii judecatoresti. Problema care s-a perpetuat pana azi, la mai bine de 14 ani de âconstructie democratica". De retinut ca in perioada mentionata nu am adus in discutia publica spre nemultumirea mulltora probleme compromitatoare atat la adresa serviciilor de informatii, cat si a celor ce continuau sa le conduca. Unul dintre motive si speranta ca in acest mod procesul democratizarii va fi mai putin tulburat de inclinatiile unor grupari de a folosi pentru promovarea propriei agende politice si aveau prea putin in comun cu interesele generale ale Romaniei.
Consecintele esecului CDR
Dupa confruntarile publice de tipul activismului politic, prin intermediul mass-media cu inamicii mei ideologici, la mijlocul anilor â90 mi-am exersat âlibertatea de a tacea", mai ales in contextul de a fi martorul esecului de proportii istorice al guvernarii CDR si mai ales al presedintelui Emil Constantinescu. Esec istoric prin faptul ca a uzurpat, consumat si compromis pe timp indelungat ideea existentei unei alternative politice real democratice (sanctionata dur de electorat la alegerile din anul 2000) la dominatia copioasa sub diferite nominatii a nucleului dur al fostei clase politice din timpul regimului Nicolae Ceausescu. In aceasta situatie, guvernele democratice occidentale nu au avut alternative viabile si au fost obligate de facto (a se citi interese de ordin statal si geo-politic) sa-i accepte drept interlocutori pe cei ce nu i-ar fi dorit si in fapt ii cunosteau extrem de bine inca din perioada regimului ceausist. Constienti de aceasta situatie, actualii guvernati au utilizat in ultimii 14 ani - in scopul capitalizarii politice si obtinerii mult doritei legitimutati politice internationale - resurse umane, materiale si compromisuri, a caror dimensiuni opinia publica nu le cunoaste inca, iar viitorimea le va consemna la modul critic.
Langa Bush
Iata de ce, pentru exemplificare, propun sa examinam la modul obiectiv si fara intentia de a intra pe terenul partizanatului politic, cartea de vizita fie doar si a celor cativa (lista este evident mult mai lunga), care in virtutea atributiilor oficiale au reprezentat si reprezinta in continuare Romania in relatiile directe cu Alianta nord-atlantica.
Membrii delegatiei romane care s-a deplasat la Washington pentru a lua parte la festivitatile oficiale si a se intalni cu presedintele George Bush, respectiv primul-ministru Adrian Nastase, ministrul Apararii, Ioan Pascu, si ministrul de Externe, Mircea Geoana, au in pofida aparentelor create cu ajutorul unei parti a mass-media probleme de credibilitate. Cand afirm acest lucru o fac cu toata responsabilitatea, iar istoria imi va da dreptate si imi este un aliat sigur. (â¦) Poate ca unii vor fi inclinati sa aduca in discutie relatia excelenta a militarilor romani cu cei americani. Numai ca Pentagonul nu se poate substitui tuturor institutiilor politice din Statele Unite. Este adevarat ca dezvoltarea relatiilor in plan militar intre Romania si Statele Unite a fost dupa decembrie 1989 si, mai ales in ultimii ani, cu un pas inaintea celorlalte relatii sectoriale (adica politice, economice si culturale) reprezentand de fapt forta motrice a relatiilor bilaterale pe ansamblu. Asa cum am afirmat inca din 1990 in scris, la una din reuniunile academice dedicate situatiei din zona fostelor tari comuniste (o copie a comunicarii fiind obtinuta in graba de Bucuresti prin intermediul ambasadorului de atunci la Washington), âcorpul profesional militar roman" total mutilat si deprofesionalizat de regimul ceausist nu putea avea alta prioritate dupa decembrie 1989 decat un proces de modernizare tehnico-operationala si recastigarea statutului social pierdut in cadrul sistemului politic. Aceste obiective nu puteau fi realizate in mod obiectiv decat prin realinierea si curtarea occidentalilor si indeosebi a Statelor Unite. Cat oportunism si cata convingere ideologica au stat la baza acestei decizii la momentul respectiv e o alta poveste, cu atat mai mult cu cat pe culoarele scenei politice americane dictonul zilei era ânu poti avea incredere in romani".
Mai devreme in NATO
Procesul de modernizare militara si-a urmat cat de cat cursul prin cooptarea unei importante componente a complexului militar industrial si mai ales beneficiind de circumstantele internationale negative din Balcani si apoi tragicul eveniment din 11 septembrie 2001. In acest context nu este de mirare ca in cinismul lor, unii occidentali afirma ca Bucurestiul se afla azi in NATO mai devreme decat ar fi trebuit prin aportul direct al lui Slobodan Milosevici si Osama Ben Laden, iar oferta partii romane - date fiind neimplinirea corespunzatoare a conditiilor politice - a surclasat intotdeauna, ca sa ne exprimam in limbajul economiei de piata, cererea.
Daca Adrian Nastase a declarat zilele trecute la Washington âca nu s-a simtit niciodata mai bine ca acum in cariera sa politica", ar trebui imaginat cum se va fi simtit Ioan Pascu, care are amintiri nu tocmai placute legate de sederea sa in Statele Unite inainte de decembrie 1989 (â¦).
Sa mai mentionez din necesitati ilustrative alte doua situatii care, desi se situeaza la un nivel guvernamental mai scazut, raman deosebit de semnificative pentru analiza de fata in contextul discutiei cine asigura credibilitatea Romaniei la nivelul celei mai importante aliante militare a democratiilor occidentale. In tara s-a facut mare caz, inclusiv in cadrul mass-media, despre aplicarea cu strictete de catre actualii guvernanti a Programului NATO menit sa sigure Alianta ca cei ce vor lucra sau vor avea acces la informatiile secrete ale acesteia sunt oameni verificati si necompromisi. Trebuie recunoscut ca este o situatie cel putin bizara, ca sa nu spun ilara, ca doi dintre adjunctii actualului SIE sa fie implicati direct in relatiile cu Alianta in conditiile in care au desfasurat direct si apoi prin activitati de coordonare a subalternilor activitati in scopul penetrarii institutionale si recrutarii cadrelor apartinand serviciilor de informatii americane si ca un bonus al unor functionari politici superiori din cadrul sistemului politic american. Paralel, ei au desfasurat activitati informative-operative pentru identificarea ofiterilor ramasi in Occident si stabiliti in Statele Unite pentru a se putea organiza lichidarea acestora. Personal ii cunosc bine pe acesti ofiteri, respectiv generalii Paul Ionescu si Dan Chiriac. Sunt oameni inteligenti si provin din randul a ceea ce generalul Iulian Vlad numea âgeneratia de aur" a CIE, adica varfuri ale promotiilor universitare civile. Dar acest lucru nu mai este suficient in anul de gratie 2004, mai ales in conditiile in care trebuie mentionat faptul ca acestia proveneau in egala masura din elita clasei politice a regimului ceausist, ceea ce reprezenta atunci si reprezinta si acum garantia suprema a loialitatii lor fata de grupul socio-politic din care provin. Vorba marelui sociolog francez Georges Burdeau: clasele si elitele politice se reproduc asigurandu-si perpetuitatea in dominarea sistemului politic. Sau mai pe limbajul specific mediului mentionat, ei apartin categoriei care a preferat âsa greseasca fie si pana la tradare, dar cu intreg partidul" si nu la modul individual, indisciplinat, cum au facut-o altii.
"Acoperiti " de Bruxelles
Ajunsi aici se poate in sfarsit lamuri relativ simplu si mult dezbatuta problema a calificarii semantice a ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989: o reala revolutie disloca in primul rand clasa politica dominanta a regimului rasturnat. Ceea ce evident nu s-a intamplat in Romania, violenta strazii si numarul relativ mare de victime asigurand doar la modul cel mai trist detonatorul unei revolutii neimplinite.
Pentru a nu-i nedreptati excesiv pe cei care au marcat oficial momentul istoric al intrarii Romaniei in NATO, sa mai amintim si abundenta nefireasca a ofiterilor de informatii âacoperiti" la Bruxelles. Asta in conditiile in care cei vizati acolo sunt acum de facto aliatii Romaniei. Nu intamplator, recent, liderul majoritatii republicane in Camera Reprezentantilor, l-am numit pe Tom Delay, a avertizat ca situatia actuala din serviciile de informatii externe ale noilor membre NATO este necorespunzatoare raportata la baremele minimale de securitate colectiva a Aliantei.
Retelele fara dosar
In plus, ar mai trebui reamintit cu regret ca intregul spectru politic (si de aici tragismul iluzoriului cu privire la existenta reala dincolo de caracterul de âmasa de manevra" a unor forte politice capabile de a impinge Romania intr-un ritm alert spre familia democratiilor occidentale) este doar un âWhoâs Who" al colaborationismului ceausist strunit si manipulat cu abilitate, dar din ce in ce mai greu, de nucleele hibride ale fostei clase politice comuniste. Este de-a dreptul uimitor, ca sa nu spun suspect, ca multi analisti dupa decembrie 1989 continua sa faca exclusiv din fostele cadre ale DSS alfa si omega tenebrelor vietii politice romanesti in conditiile in care realitatea releva destul de transparent un hibrid al elitelor activului de partid, al administratiei de stat, al Ministerului de Interne, al fortelor armate si, evident, al fostei elite a DSS. Pentru a mai spulbera un mit dupa care alearga naiv precum dupa fata morgana, oameni care de altfel, fiecare in domeniul sau, sunt considerati adevarate âluminarii" sau simboluri ale societatii civile trebuie mentionat faptul ca cea mai importanta parte a masei colaborationiste, prin pozitiile imporante ocupate in structurile institutionale romanesti, erau membri de partid. Evidenta operativa a retelei colaboratorilor era complet diferita de cea a informatorilor.
Colaboratorii si indeosebi cei cu pozitii importante sau sensibile in aparatul de stat erau mult mai protejati sub aspectul evidentelor pe care le cauta azi CNSAS. Ceea ce nu se discuta referitor la acest subiect in dauna intelegerii problemei este ca, in conformitate cu hotararea Comitetului Politic Executiv al PCR, cei care aveau sarcina principala de a asista organele de Securitate la procesul recrutarii erau nici mai mult, nici mai putin decat prim-secretarii de partid de judet, de municipiu, de sector (in Bucuresti), iar in unele cazuri de exceptie, sarcina revenea secretarilor cu probleme organizatorice. Acestia erau obligati sa tina evidenta recrutarilor in repertoare special dedicate retelei informative, cu precizarea expresa a identitatii, datei recrutarii si perioadei aprobate pentru colaborare. Oare presedintele Ion Iliescu nu cunoaste acest lucru din experienta sa directa de prim-secretar de judet?
Cand un candidat incerca sa refuze recrutarea sub diferite pretexte era sarcina aceluiasi prim-secretar de partid, si nu a ofiterului, sa exercite presiunile necesare, sub motivatia ca este âsarcina de partid, aprobata de secretarul general, Nicolae Ceausescu". Repertoarele mentionate sunt, in egala masura, documente credibile, ca si eventualele opisuri din evidentele DSS, ce mentioneaza cel mai adesea mapele colaboratorilor PCR care au fost distruse periodic.
Salvarea aparentelor
Asta nu e insa indeajuns, problema colaborationismului fiind, evident, mult mai complexa, in primul rand, diferentierea trebuind facuta luandu-se in considerare natura concreta a activitatii desfasurate de cei recrutati. Nu intamplator, problema a fost lasata de guvernanti in mod premeditat pe mana unor oameni poate bine intentionati si care, aparent, prezentau garantii de ordin moral, dar sunt total necalificati pentru o sarcina istorica de asemenea anvergura. Intentia reala a nucleului dur al clasei politice a fost intotdeauna de a crea aparentele pe plan intern si international, ca acest tip de probleme sensibile sunt abordate spre rezolvare, dar in fapt, atat procesul legislativ, cat si cel institutional au fost tinute in permanenta sub control, pentru a evita âsurprize" cat se poate de neplacute la nivelul legitimitatii politice.
Adaptarea
In sfarsit, nu o data, inclusiv in Occident, s-a spus neoficial ca, desi situatiile descrise se cunosc destul de bine, circumstantele internationale, caracterul limitat al resurselor, ca si natura prioritatilor geopolitice occidentale au impus in ultimul deceniu si jumatate doar decizii de ordin corectiv, lasand timpul si schimbul de generatii sa transforme fostele societati totalitare in societati democratice. In plus, oamenii se schimba, inclusiv cei apartinand fostei clase politice comuniste. Prin natura transformarilor impuse de economia de piata, acestia, volens nolens, âse reeduca", devenind treptat adepti convinsi ai noului sistem politico-social, nu in ultimul rand prin natura beneficiilor obtinute si prin prezervarea propriilor interese. Unii mai repede, altii mai incet. De aici si deosebirile deja marcante intre nivelurile atinse in cadrul procesului de modernizare politica in fostele tari comuniste. De acord cu aceasta pozitie pana la un punct. Costurile intarzierilor in acest proces sunt platite insa de popoarele respective, si nu de tarile occidentale. Cele din urma nu sunt presate de scurgerea timpului. Odata trecute spaima si confuzia potrivit carora fosta clasa politica comunista se astepta sa impartaseasca mai mult sau mai putin soarta fostei clase burgheze romanesti de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand activul de partid a sosit pe tancurile sovietice ale Diviziei âHorea, Closca si Crisan", clasa politica comunista din Romania s-a âreciclat" ideologic dupa decembrie â89 extrem de rapid si eficient. Diviziile âWashington", âJefferson" si âMadison" nemaisosind in Romania (ca si in intreg spatiul est-european), lasand cu ochii spre cer milioane de oameni, asemenea celor din â40-â50, procesul de modernizare a ramas sub controlul exclusiv si discretionar al celor care guverneaza de facto neintrerupt Romania de mai bine de 14 ani si chiar cu o oarecare extensie timp de patru decenii (ca sa ramanem doar la nivelul regimului N. Ceausescu).
Jaful si legalizarea lui
Noua clasa politica reciclata nu este insa nici pe departe cripto-comunista, cum este pe nedrept uneori acuzata. Concesiile facute Occidentului in directia democratizarii, ca si ritmul reformelor in plan politic si economic au fost intotdeauna proportionale cu ritmul de apropiere (acaparare) a avutiei nationale mostenite de la fostul regim. Un proces care nu se poate desfasura chiar peste noapte fie el si la modul abuziv. Crearea bazei economice si consolidarea perpetua a acesteia a reprezentat prioritatea prioritatilor, fiind justificata in plan informal ca o necesitate istorica de ordin national, deci fiind facuta sub umbrela interesului de stat si cu participarea directa a structurilor guvernamentale. Mass-media romaneasca prin expunerea numeroaselor scandaluri economice nu a facut decat sa ilustreze varietatea incredibila a metodelor folosite de clasa politica pentru a accelera etapa âjafului national" ca faza istorica acceptabila societatilor in tranzitie, urmata apoi de legalizarea rezultatelor si âintrarea in normalitate" alaturi de partenerii internationali.
Cine va plati?
Romania este azi membra deplina a NATO, dar un NATO foarte diferit de cel anterior lui decembrie 1989. La fel de diferita e si lumea in care traim. In goana, pana la un punct, legitima ca Romania sa devina membru al NATO si al Uniunii Euroepne, actualii guvernanti in egoismul si deja clasicul oportunism al politicii romanesti compromit de fapt viitorul statului roman. Nu este important numai sa devii membru al clubului democratiilor occidentale, conteaza si cum intri si cine te reprezinta.
Analiza de mai sus demonstreaza sper ca intrarea in club se putea face mai bine si mai ales cu carti de vizita mai onorabile. Fara a trivializa, situatia imi aminteste in acest sens de unul din cele mai populare bancuri din timpul regimului ceausist. Un ascultator a intrebat postul de radio Erevan daca este adevarat ca Abagasvan Abagasvili ar fi castigat o limuzina Ceaika. Raspunsul a fost ca este intr-adevar vorba de personajul amintit, dar nu a castigat o limuzina Ceaika, el fiind doar detinatorul unei biciclete pe care insa nu a castigat-o, ci in fapt i-a fost furata recent. Fara a aspira la a fi in pozitia Cassandrei, ma tem ca mai degraba mai devreme decat mai tarziu Romania va intra intr-o ecuatie politica internationala, pentru care in prezent nu este catusi de putin pregatita si nici nu se intrezaresc masurile necesare unei pozitionari favorabile intereselor celor multi. Lipsa de credibilitate se plateste scump in istorie, iar costul va fi achitat din nefericire de intreaga natiune si nu de actuala clasa politica. Iar pentru a ajunge la aceasta supozitie nu ai nevoie din fericire de 200 de ani de reflectie, asa cum a recomandat fostul premier chinez in cazul revolutiei franceze.
Maine, un nou episod al serialului "Cum l-a spionat Securitatea pe Ceausescu"
