Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Gustave și-a petrecut copilăria în ambianța Spitalului Hôtel-Dieu din Rouen, în incinta căruia tatăl său, reputat chirurg, locuia împreună cu familia. „Aici a dobândit, de timpuriu, o sceptică privire medicală asupra vieții, propensiunea de a se raporta la realitate în ipostaza de materialist-spettatore-spectator, cum îi va plăcea să se autodefinească la vârsta maturității, precum și curiozitatea de a scormoni, miop, prin porii lucrurilor, demers pe care-l va adopta, ulterior, ca artist: oglindă ce îngroașă adevărul exterior (scrisoare către Louise Colet, 6 noiembrie 1853). Între anii 1832 și 1840, studiază la liceul din capitala normandă, unde îi are drept condiscipoli și prieteni pe Alfred Le Poittevin, fratele Laurei, viitoarea mamă a lui Guy de Maupassant, și pe Louis Bouilhet.”, amintea cercetătoarea Elena Brăteanu într-o minibiografie închinată lui Flaubert în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Editura Polirom, 2012).
Precocitate intelectuală, precocitate erotică
Facem loc, în continuare, evocării tânărului Gustave Flaubert: „Prima scrisoare din vasta sa corespondență, adresată tovarășului de joacă Ernest Chevalier, atestă o vocație precoce pentru literatură, respectiv dorința de a scrie romane. La vârsta de nouă ani, își vede, de altfel, numele imprimat pentru întâia oară, grație unui apropiat al familiei, care-i tipărește o compunere: Corneille și… constipație. Citește enorm, cu predilecție literatură antică și modernă, îi admiră pe Homer, Rabelais, Montaigne, Cervantes, Montesquieu, Voltaire, Goethe, Byron ș.a. Cu același entuziasm, îi frecventează și pe istorici, și pe filosofi. În 1834, întemeiază Art et progrès, ziarul manuscris al liceului, iar între anii 1835 și 1840, scrie mai mult de patruzeci de povestiri, drame, mistere și scenarii romantice, eseuri, comentarii sau proiecte de studii, revelate publicului prin succesive editări postume, începând din 1884. Precocitatea intelectuală a adolescentului se dovedește a fi dublată de o năvalnică precocitate sentimentală. În vacanță la Trouville, în 1836, se îndrăgostește platonic de Élisa Schlésinger, soția editorului publicației Gazette musicale de Paris. Amintirea nostalgică a acestui episod va aureola chipurile feminine care, de la Mémoires d’un fou (Memoriile unui nebun) (1838) la Novembre (Noiembrie) (1842) și L’Éducation sentimentale (Educația sentimentală) (1845; 1869), vor simboliza imposibilitatea iubirii și a fericirii.”
Echilibru interior
Mai departe: „Două fiziologii, Bibliomanie (Bibliomanie) și Une leçon ïhistoire naturelle, genre commis (O lecție de istorie naturală, genul comis), care apar în februarie-martie 1837 în Le Colibri din Rouen, îi anunță intrarea publică în literatură. Ca student al Facultății de Drept din Paris (1840-1843), frecventează atelierul sculptorului James Pradier, unde îi întâlnește pe Victor Hugo, Maxime Du Camp și Maurice Schlésinger, se lasă fermecat de viața mondenă și de câteva trecătoare aventuri sentimentale. Dar, în ianuarie 1844, o primă criză de epilepsie (refuz psihosomatic de a se integra în viața burgheză, în interpretarea lui Jean-Paul Sartre) îl obligă să renunțe definitiv la studiile universitare. Se retrage, împreună cu mama sa, la Croisset, în apropiere de Rouen, unde, în singurătate și liniște, își descoperă un nou echilibru interior. Se consacră în mod suveran literaturii, trăind în coincidența exemplară a vocației cu profesiunea și cu existența, devenind primul Adam al unei specii noi: omul de litere ca preot, ascet și martir (Jorge Luis Borges).”
„Ermitul” de la Croisset
Destinul i se identifică cu scrisul: „Sunt un om-pană. Simt prin ea, din cauza ei, cu referire la ea și mult mai mult împreună cu ea” (către L. Colet, 31 ianuarie-1 februarie 1852). „Cu toate acestea - sesiza Elena Brăteanu -, lungile sale perioade de recluziune creatoare nu exclud scurte șederi la Paris, drumeții în provinciile Bretagne și Normandia - ale căror impresii sunt relatate în lucrarea Par les champs et par les grèves (Străbătând câmpii și țărmuri), scrisă în colaborare cu Maxime Du Camp și din care au fost publicate, postum, în 1885, doar capitolele impare redactate de Flaubert - sau călătorii în străinătate (Italia, Elveția, 1845; Orient, 1849-1851; Tunisia, 1858, etc.). Ermitul de la Croisset devine un personaj tot mai admirat, chiar invidiat în mediile literare și mondene, mai ales după publicarea zgomotoasă a romanului Madame Bovary, în aprilie 1857, la două luni de la sentința de achitare (7 februarie) în procesul intentat pentru ultragiere a moravurilor publice și religioase. Își cultivă, cu afecțiune sau cordialitate, prieteniile literare: Monseniorul Bouilhet, Gautier, Du Camp, Taine, Renan, Sainte-Beuve, frații Goncourt, cu care se întâlnește regulat la dineurile Magny, Michelet, Turgheniev, Zola și grupul său, Maupassant etc.”
Necazuri
Tot aci: „Un loc privilegiat îi este rezervat scriitoarei George Sand, cu care întreține o corespondență în care s-au putut descifra un roman de dragoste, un roman de aventuri și un roman de idei, având ca unic subiect literatura și relațiile ei multiple cu viața (Henk Hillenaar, in [En]jeu de la communication romanesque). Este preocupat și de o anumită strategie a relațiilor sociale: prințesa Mathilde, verișoara lui Napoleon al III-lea, îi deschide cu simpatie, dacă nu cumva chiar cu afecțiune, ușile salonului său, este primit de împărat la Tuileries și la Compiègne și decorat, în 1866, cu Legiunea de Onoare, decorație la care va renunța ulterior. Nici prezențele feminine nu lipsesc din decorul vieții sale: Louise Colet, A. Sabatier, zisă la Présidente. Necazurile personale nu-l lasă indiferent: moartea tatălui și a surorii sale, Caroline, în 1846, apoi cea a mamei, în 1872, ruina familiei nepoatei sale, Caroline Commanville, în 1875, care-i afectează financiar propria existență, pentru a nu mai vorbi despre moartea prietenilor (Alfred Le Poittevin, Louis Bouilhet, George Sand), îl zguduie profund. La fel, pe plan istoric, războiul franco-prusac, căderea celui de-al Doilea Imperiu, Comuna din Paris îi stârnesc reacții vehemente. Reticența față de acești ani îl determină să-și aleagă un nou patron spiritual: sfântul Policarp.”
Chinuri stilistice
„Chiar și în spațiul greu accesibil de la Croisset - mai nota cercetătoarea Elena Brăteanu -, un timp considerabil este destinat comunicării cu ceilalți: Flaubert redactează, mai ales noaptea, după lungi ore de chinuri stilistice (affres du style), o amplă Corespondență, considerată în cultura franceză drept un document estetic și uman major. Toate acestea nu ocultează însă o unică și continuă linie dreaptă: credința sa de nezdruncinat în artă. O artă sublimată, rod al celebrelor affres du style - scrisoare către George Sand, 27 noiembrie 1866 -, dar și al bucuriei creației, care a cristalizat, după ani îndelungați de efort, alternând romanele realiste cu cele în care primează elanul imaginativ liric, în opere de o rodnică semnificație pentru viitorime: Madame Bovary (Doamna Bovary) (1857), Salammbô (1862), L’Éducation sentimentale (1869), La Tentation de saint Antoine (Ispitirea sfântului Anton) (1874), Trois Contes (Trei povestiri) (1877): Un cœur simple (Un suflet curat), La Légende de Saint Julien l’Hospitalier (Legenda sfântului Iulian Ospitalierul), Hérodias (Irodiada), Bouvard et Pécuchet (Bouvard și Pécuchet) (neterminat, postum 1881).”
Hemoragie cerebrală
Cele din urmă culori: „Gustave Flaubert a murit la Croisset, în dimineața zilei de 8 mai 1880, în urma unei hemoragii cerebrale, lăsând neterminat ultimul său roman, Bouvard et Pécuchet, al cărui al doilea volum ar fi trebuit să fie Dictionnaire des idées reçues (Dicționar de idei primite de-a gata). Încă de la apariție, opera lui Flaubert a deranjat orizontul de lectură al contemporanilor printr-o problematică singularitate. După publicarea primelor fragmente din Madame Bovary, în La Revue de Paris, la sfârșitul anului 1856, romancierul a fost acuzat de Ministerul Public de ultragiere a moravurilor publice și religioase. Autorul a fost achitat, dar procesul s-a deplasat pe tărâmul esteticii, în presă, în fața opiniei publice, opera devenind un termen major de referință în aprecierea reînnoirii literaturii realiste post-balzaciene.”
145 de ani se vor fi împlinit în 8 mai 2025 de la moartea scriitorului Gustave Flaubert.
„Doamna Bovary sunt eu.”, Gustave Flaubert
„Artistul trebuie să fie în opera lui precum Dumnezeu în creația sa, invizibil și atotputernic; să fie simțit pretutindeni, dar să nu fie văzut.”, Gustave Flaubert
„Deruta sau insatisfacția provocate de romanele flaubertiene se pot explica atât prin ironia lor abruptă față de dogme și prejudecăți, cât mai ales prin caracterul novator, dar și fundamental ambiguu al scriiturii practicate de autor.”, Elena Brăteanu, cercetătoare
„Sunt un om-pană. Simt prin ea, din cauza ei, cu referire la ea și mult mai mult împreună cu ea.”, Gustave Flaubert
Citește pe Antena3.ro
