Ia-ti Bucurestii... Copiii din miez de mahala

"Lasati orice speranta, voi ce intrati aici!", ar putea scrie la intrarea in Ferentari; munca la negru, abandon scolar, droguri si promiscuitate, toate s-au adunat in mult hulitul cartier. Cateva fundatii spera ca prin programele lor sa aduca putina lumina pe Strada Veseliei; oamenii simt ca pentru primaria de sector sunt un fel de cetateni de rang secundar.

Aici, in Ferentari, nu ajung niciodata felicitarile de Pasti si de Craciun ale primarului Vanghelie, dar o data la patru ani vin camioanele cu faina si promisiuni ale celor care vor "sa se voteze". Taximetristii refuza sa te duca daca s-a innoptat in cartierul cu cei mai multi traficanti de droguri din Bucuresti. Casele sunt mai ieftine decat in orice alt cartier al Capitalei (vreo 9.000 de euro o garsoniera), dar nu exista dispensar, iar daca vrei sa stai la o terasa sa bei un suc sau sa iesi la un cinematograf sau la un restaurant, trebuie sa te duci pana in Giurgiului sau in Rahova. Un singur supermarket si multe magazinase la parter de bloc aprovizioneaza toata zona. Nici un parc. In cele cateva ore cat ne-am plimbat prin Ferentari, n-am vazut nici un loc de joaca cu leagane si balansoare la locul lor. Poate oamenii disperati de foame au taiat si au vandut tot ce era din fier si se putea desprinde, lasand numai scheletele prinse bine in beton. Crina, ghidul nostru prin cartier, spune ca daca primaria de sector ar face aici un loc de joaca, poate ca ar fi distrus cat ai clipi. Dar daca i-ar face pe localnici sa participe la crearea acelui loc, "adica sa le spuna «luati leaganele astea si vopseaua si faceti ceva pentru copiii vostri»", le-ar veni mai greu sa darame ce-au construit cu propriile maini. Ea crede ca lipsa de educatie e de vina pentru saracia si mizeria de-aici. Crina are 25 de ani si in copilarie a locuit in Ferentari. E unul dintre putinii de pe strada ei care au reusit sa faca o facultate, "Asistenta sociala", si acum lucreaza la Agentia de dezvoltare comunitara "Impreuna", o fundatie care incearca sa-i ajute pe rromii saraci, asa cum sunt si cei din Ferentari, prin diverse programe. Unul dintre ele se adreseaza femeilor tinere dornice sa devina bucatarese sau coafeze cu patalama si sa-si gaseasca mai usor un loc de munca.

PRECAR. Opt familii se inghesuie, fara purcel, dar sobolani, intr-o casa de placaj; isi fac de macare la foc, afara, iar de trei ori pe saptamana merg la cantina sociala de pe Veseliei

LOCUINTA DE VARA. Cativa copii se joaca langa un parau ce tasneste chiar din bloc; albia e neagra, apa curge pe-acolo de multa vreme. Cu o matura, Andreea aduna frunzele si povesteste ca nu poate merge la scoala atat de des cum ar vrea, din cauza ca trebuie sa aiba grija de "apa aia". Cica ii place matematica si visul ei rasare absurd dintre blocurile cu pereti scorojiti: se gandeste sa se faca "vreo avocata sau vreo doctora" cand o fi mare. Deocamdata, ingrijeste de mama bolnava de diabet si de tatal lovit de ciroza si se bucura ca au ramas doar sapte in camaruta, ceilalti sase frati s-au casatorit si s-au mutat la tara, prin alte cartiere marginase, iar o sora si-a facut casa chiar langa bloc. O "casa" din tablii de sifonier, acoperita cu linoleum, prin care fojgaie sobolani "uite, cat cainele ala", unde se aciueaza ea cu vreo sapte copii si cu barbatu-sau, care acum nu-i acasa, "n-avem ce manca si nu sta, nici noaptea nu doarme, e dus dupa aluminiu si fier si ce-o mai fi". Oamenii traiesc din vreo 100 de lei pe luna, lei noi, si, mai tare decat politia care trece din cand in cand si ameninta ca-i demoleaza, ii sperie iarna pe care n-au cum s-o pacaleasca, n-au nici soba, nici curent electric, si oricum o scanteie ar fi fatala la cat placaj e adunat acolo.

BOGATIE À LA FERENTARI. Copii de 4-5 ani pe biciclete cu patru roti, bebelusi in carucioare, adolescenti batand o minge, copii cu muci la nas mangaind un caine plin de purici si muscand cu pofta dintr-un colt de paine umplut cu iahnie de fasole; Strada Iacob Andrei e plina de copii. Scosi afara, in vantul rece deja, de inghesuiala din camera de sase metri patrati, unde locuiesc cate zece. Blocurile de patru etaje au fost concepute drept camine de nefamilisti. Acum sunt locuite de familii care au ocupat spatiul abuziv, dar de unde nu le-a izgonit inca nimeni. Pentru ca sunt atat de mici, camarutele n-au mai putut sa inghita toata agoniseala oamenilor si au inceput sa dea pe dinafara. La mai fiecare geam se vad agatate bidoane; cu patru-cinci s-ar umple toata garsoniera. In strada sunt parcate cateva Dacii - nici o masina straina. O fetita ne povesteste cu jind de vecinii ei bogati, "ca la ei lucreaza si mama, si tata"; in Ferentari, asta inseamna bogatie. O cladire iese totusi din tiparul cartierului; aici sunt apartamente de doua camere, locuite de oameni care lucreaza in armata, in politie, si nu la salubrizare, asa ca majoritatea din celelalte blocuri. "Nu ni s-a spart niciodata casa in 20 de ani de cand locuim aici; ne cam deranjeaza muzica, ca se mai trezeste cate unul sa puna o manea la sapte dimineata", ne spune o locatara, salariata la RADET.

ALEEA DROGATILOR. Pe Aleea Livezilor nu miroase a fructe coapte; nici un pom, numai hartii maturate de vant dintr-un perete in altul, coji de cartofi si de pepene putrezind chiar sub geamul bucatariei de unde au fost aruncate; si ambalaje de toate felurile, PET-uri de bere ieftina si pachete goale de tigari scumpe si cutii de diazepam si papuci de plastic, ba chiar si o geanta care parca a picat de pe umarul unei doamne in strada si-acolo a ramas. La prima scara de bloc, un barbat se ofera sa ne dea un reportaj pentru cateva sute de mii. Il intreb despre ce sa fie reportajul. "Despre droguri"; se lauda ca e peste, iar femeia de langa el spune ca o face pe bani. O intreb in gluma daca ii iese ceva, dar ea nu intelege gluma; schimba tonul si cu ochii in lacrimi ma injura. O femeie se ia dupa noi; se uita sasiu, cu ochii albastri spalaciti, sub care se intind cearcane negre, si povesteste cum au zis de la Primarie: "Va aducem ghene, strangem gunoiul, va punem curent". Marturiseste ca se drogheaza, ce altceva poate sa faca, si apoi se mira ce cautam pe strada lor, "ca aici e lumea nesimtita si prost-crescuta si...". O femeie arunca un banut care face clinc pe trotuar; drogata lucida se apleaca, il ia si se milogeste la noi sa-i mai dam inca 5.000, ca porumbul fiert e 10.000 si nu vrea nimeni sa-i dea pe datorie.

Un baiat ne trage de maneca intr-un hol de bloc, sa ne-arate cum sta cutia de la transformatorul de curent deschisa, cu firele dand pe dinafara, gata sa electrocuteze vreun copil mai curios, daca o mai fi ceva in firele alea, ca oamenii din bloc nu mai au de mult curent. N-au bani sa-l plateasca, nici de salubrizare, nici de apa. Asa ca ii vezi la coada cu sticle de plastic, bidoane si cratite la unica teava cu apa a blocului. Un pic mai intr-o parte, intr-un hol, doi baieti stau intinsi pe o canapea soioasa, plantata acolo parca de la inceputurile blocului. Nu-i scoate din privitul in tavan decat posibilitatea neasteptata de a face rost de o tigara de la fotoreporter. Se ciondanesc o vreme "de ce tie da si mie nu", apoi recad in letargia data de drog.

PARFUM DE MAHALA. Un caine a murit acum cateva zile si miasma trupului lui nemiscat si neluat in seama se insinueaza prin narile intregului cartier, departe, pana aproape de poarta unde acum, in mijloc de saptamana, se marita Somerta. Inima cartierului bubuie in ritm de manele; pe la patru, o multime de gura-casca si-a intins gatul peste gard, sa vada mireasa dansand. Un bazar cu mere glasate, seminte si porum fiert s-a deschis ad-hoc in fata portii; tiganii scuipa coji si exerseaza dansul din buric. O fetita duce in mana un balon rosu, desprins din ghirlanda care-i intampina pe nuntasi in poarta; muzica merge cu ea o vreme, la fel si mirosurile amestecate de coloniale ieftine si coji de cartofi si caine mort, pierzandu-se abia departe, spre Cimitirul Bellu.

SUBZISTENTA
"Traim toti din monoparentala mea de 500.000 lei, ca nu-s legitima cu barbata-meu, si din alocatia copiilor. M-am saturat de astia de la Primarie care imi tot scriu: «Asteptati, casa dumneavoastra e-n constructie»" - Felicia Velcherianu, din casa de placaj