Iarba verde e acasă?

LIPIŢI DE GUVERN ● Un proiect ambiţios, sculat din morţi
Copiii români de pretutindeni s-au "născut ca să nu moară". 200 de suflete strînse de Guvernul României la Palatul Copiilor au cîntat şi-au jucat pentru "Iarba verde de acasă". Un proiect plin de românism, dar nu pe româneşte.

LIPIŢI DE GUVERN ● Un proiect ambiţios, sculat din morţi
Copiii români de pretutindeni s-au "născut ca să nu moară". 200 de suflete strînse de Guvernul României la Palatul Copiilor au cîntat şi-au jucat pentru "Iarba verde de acasă". Un proiect plin de românism, dar nu pe româneşte.

200 de copii din Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Albania, Macedonia, precum şi din ţările pe care le-am împrumutat de curînd, Italia, Spania, Portugalia, Germania, s-au adunat într-o sîmbătă dimineaţă la Palatul Copiilor. Au cîntat, au jucat, au spus poveşti, au legat prietenii, cele mai multe pe engleză.


SERGIULICĂ, ARGINT VIU. "Crucea ne-o purtăm în spate,/ Împreună cu poporul pretutindeni", sună un cîntec al ansamblului Prometeu din Chişinău, Basarabia. Sergiulică are 7 ani şi e tare mîndru pe scenă. E din Republica Moldova, nu cum îi spunem noi, românii, Basarabia. Nu aşa a învăţat el la şcoală. Pictează, cîntă la pian, din gură, spune poezii şi e cel care animă prin simpla prezenţă starea de spirit a coriştilor basarabeni, mult mai în vîrstă decât el. Stă în culise, nerăbdător să îi vină rîndul, trage cu ochiu’ la copiii din ansamblul unguresc, le cîntăreşte obiectiv portul şi glumeşte mai apoi. Toţi îl iubesc pe Sergiulică, un băieţel tuns de mama cu chică pe ceafă, mic, îndesat şi cu talent.


UCRAINA, DACIA ŞI CIOCUL DE RAŢĂ. România privită prin ochii lor, în culise, aici unde mişună precum albinele gata să-şi formeze fagurii, are un gust amar, dar realist. Românii de pretutindeni nu mai sînt de mult români. Uite, de exemplu, Maria Jovdi din Apşa de Jos, Ucraina. Frumoasă foc, bălană, cu fustă scurtă cloş, ca-n Maramureş, s-a trezit vorbind două limbi fără a şti de ce. Nu înţelege cînd o întrebi mai mult, gîndeşte pe limba de la Kiev, acolo unde au şi dat-o părinţii la şcoală. Ştie doar că provine din România, din Dacia, în rest, doar poezii pe ruseşte, o limbă dulce, spune ea. O astfel de zicere nu-i tocmai pe placul lui Alexandru, fiul lui Vasile Tîriţeanu, scriitor şi jurnalist al revistei Arcaşul din Cernăuţi. Cum poate zice aşa ceva Maria, se încruntă din sprînceana dreaptă Alex, un băiat cu chip de actor, care visează la o meserie mai pămînteană însă. Una din care să nu moară de foame, cum fac ai săi de pe urma dragului de România şi-a talentului pe degeaba. Stă chiar în centru’ Cernăuţilor, prin zona în care lucrează şi mama sa, directoarea Muzeului de Artă. El s-a născut pe româneşte şi, e drept, nu concepe să nu îşi facă studiile pe limba Eminului, la Iaşi. În familia lui, toţi verii şi verişoarele au studiat la Iaşi, la Bucureşti. În Capitală nu prea se trage, că e aglomerat. "Asta e diferenţa cu România. La noi, la Cernăuţi, e mai mic oraşul, mai linişte."

Utkonosovka e un rîu în forma ciocului de raţă. Aşa zic Dorina şi Saşa că s-ar numi, mai nou, satul lor, din regiunea Odessa. Prin sat cu toţii simt că vorbesc româneşte, bunicii i-au învăţat de mici să nu uite că ăsta le e graiul cel sfînt. Ei nu uită, doar rîd, glumind de lucruri sfinte. "Ţara mea e Ucraina, şi cel mai mult îmi plac limba rusă, poeziile. Vreţi să vă zic o poezie pe ruseşte?" Şi astfel începe Dorina, cocoţată între două scaune, cu bundiţa aranjată, să recite patru strofe. Un act artistic pentru care nu am translator, iar ea nu ştie traducerea.


O POZĂ MULTICULTURALĂ. CLICK. În inimă e român, aşa zice Marcel, 17 ani, Vîrşeţ, Serbia. Părinţii i-au spus istoria neamului românesc şi, deşi pe stradă vorbeşte numai în sîrbeşte, acasă "nu mor caii cînd vor cîinii". Timişoara o ştie ca-n palmă, e oraşul care-l va scoate pe frate-su stomatolog. Lui i-ar surîde Bucureştiul, la ce frumoasă a fost prima întîlnire cu el. La fel năzuieşte şi Alexander, tot român sîrb, din Valea Timocului. În Palatul Copiilor s-au regăsit departe de ţară şi au legat amiciţie în faţa Căsuţei de Flori, o prăvălie. În pauze, printre actele artistice cu toţii dau o fugă afară la butic să-şi cumpere apă, ţigări... Cei mari, lacomi după un fum, cer foc pe aromână. "Thanks" e răspunsul la întrebarea "Din ce ţară eşti?". Ansamblul din Macedonia umblă cu translator. Doar unul dintre copii ştie engleză şi le traduce celorlalţi ce spune ghidul român. "Şi acum o poză multiculturală", zice doamna de la Guvern, "And now a multicultural picture", traducerea... şi grupul se aşază în poză. Click.   
Românii din Ungaria, în schimb, sînt doar "români din Ungaria". Singurele cuvinte rostite de ei în română, de altfel. Stau separaţi de toţi ceilalţi, nu înţeleg nimic, se uită miraţi cînd îi întrebi ceva, ştiu doar să danseze. În rest, dacă le ceri prietenia, tre’ să vorbeşti ca-n România din Covasna.


BALADA ARTISTULUI FĂRĂ ŢARĂ. Şi pentru că au fost primiţi la sufletul ei de cloşcă iubitoare, puii Europei Unite se reîntorc acasă cu accent de la vest, o română stricată din dorinţa de uitare, altfel decît cea a fraţilor vitregiţi, dornici să-i păstreze în minte slova. Românii italieni, spanioli, nemţi s-au reîntors în vizită moca. Adoptaţi cu acte de ţările de împrumut, îşi văd viitorul strălucit pe scenele lumii mari. "Un artist nu are ţară!", zice tatăl lui Tudor, venit tocmai din Spania să cînte la vioară "Balada" lui Porumbescu. Tudor, laureat al concursului internaţional Kociam din Cehia, se vede strălucind cu mîna pe arcuş.
Antonia, 13 ani, e mai mult italiancă, aşa zice ea şi, dacă te uiţi atent, chiar începe a semăna cu fetele care se plimbă pe faleza mediteraneană de la Grosseto. A trimis-o tata, care e preşedintele Asociaţiei Românilor din staţiunea italiană. Ea s-a rupt uşor chiar şi de limbă. Azi vorbeşte o română amestecată. La anu’, cine ştie?... Poate Bogdan Costache, pianistul nostru de la Milano, ne mai salvează. S-a apucat de cîntat "de bătrîn", la 13 ani, şi asta pentru că simţea mereu cum sîngele îi joacă în vine. A intrat într-o zi cu taică-su, care cică lucrează la o asociaţie de maici, într-o catedrală. A pus ochii pe-o orgă veche, aurită. În cîteva zile a fost a lui. Azi degetele îi curg pe clape şi mintea îi joacă pe note muzicale. Păcat de Amadeus, frate-su’ ăl mai mic, că are nume de artist şi joacă counter strike.